9. PĂMÂNTUL ESTE BĂTRÂN SAU TÂNĂR?

Din prezentarea punctelor de vedere ale celor două modele evoluţionist şi respectiv creaţionist, privitor la apariţia şi “evoluţia” universului, apariţia şi “evoluţia” vieţii pe pământ rezultă destul de pregnant că există o diferenţă netă în datarea vârstei pământului de către evoluţionişti şi respectiv creaţionişti.

În timp ce primii sunt obligaţi să afirme o vechime a pământului de cca. 3-30 miliarde ani, pentru a putea susţine apariţia şi evoluţia plantelor şi animalelor de la formele simple la cele mai complicate, încheind cu apariţia şi evoluţia omului, creaţioniştii nu au asemenea probleme şi ei pot afirma că vârsta pământului este mult mai mică, probabil între 9.000-20.000 de ani, în cel mai rău caz câteva sute de mii ani, şi aceasta bazaţi pe cele mai noi metode de datare a vârstei pământului.

Discrepanţa mare în aprecierea vârstei pământului de către cele două modele ştiinţifice, a dus în ultimele două decenii la o expansiune puternică a studiilor şi cercetărilor ştiinţifice în domeniile datării rocilor, a fosilelor şi în special al datării sistemului solar.

9.1. PROBLEMELE RIDICATE ÎN DATAREA UNEI ROCI

În prezent există o mare dispută în acceptarea unora sau a altora dintre metodele de datare a rocilor şi respectiv a pământului în funcţie şi de aderarea savanţilor la unul din cele două modele. În continuare sunt prezentate principalele critici aduse de creaţionişti, sistemelor vechi tradiţionale de datare folosite de evoluţionişti şi care în prezent au început să fie abandonate în urma criticilor aduse chiar şi de evoluţionişti [1,pg.132]:

a. Rocile nu pot fi datate după aparenţa lor. Rocile “bătrâne” nu trebuie în mod necesar să arate bătrâne. În general s-a considerat că rocile foarte vechi nu sunt dense şi apar sub formă de şisturi, pe când rocile presupuse tinere trebuie să fie dense şi dure.

b. Rocile nu pot fi datate după caracterul lor petrologic. Rocile de toate tipurile: şisturile calcaroase, conglomeratele, gresiile, etc. pot fi găsite în toate “erele” coloanei geologice ale modelului evoluţionist.

c. Rocile nu pot fi datate după conţinutul lor mineralogic. Se afirmă în prezent că nu există nici o relaţie între minereurile metalice conţinute în roci şi “era” lor. Numai ţiţeiul conţinut în anumite roci poate pune în evidenţă eventual anumite “ere”.

d. Rocile nu pot fi datate după particularităţile lor structurale. Dizlocările, cutele şi alte particularităţi nu dau nici o relaţie pentru datarea rocilor.

e. Rocile nu pot fi datate prin rocile lor adiacente. Rocile catalogate de evoluţionişti de o anumită “eră” pot fi găsite adeseori sub sau peste roci catalogate în altă “eră”.

f. Rocile nu pot fi datate prin metode radiometrice. Mulţi savanţi au crezut şi unii cred încă, că rocile pot fi datate în mod elegant studiind mineralele sale radioactive de uraniu, toriu, izotopurile de potasiu, etc. Discuţiile ce se poartă între savanţii evoluţionişti şi creaţionişti în această direcţie sunt foarte aprinse şi multe cercetări ştiinţifice sunt îndreptate în această direcţie. O analiză detaliată a acestei metode de datare se va face în capitolul următor, şi aceasta întrucât este singura metodă de datare pe care se mai poate baza modelul evoluţionist în “demonstrarea” că pământul este bătrân. Pe de altă parte, tot mai mulţi savanţi de pe ambele părţi ale baricadei, admit în prezent că această metodă conţine multe surse de erori, care pot duce la datări incorecte.

g. Rocile nu pot fi datate după fosilele conţinute în ele. Până acum câţiva ani, întregul model evoluţionist s-a bazat pe datarea rocilor după fosilele conţinute în ele. Această metodă de datare era considerată “infailibilă” şi practic singura folosită de evoluţionişti. Ea se baza pe acceptarea necondiţionată a axiomei că plantele şi animalele au evoluat lent în timp de la formele simple spre cele superioare.

Întrucât trecerea de la o specie la alta a fost apreciată după anumite criterii, şi întrucât în coloana geologică, rocile conţineau în general plante şi animale mai evoluate spre vârf, de aici a apărut datarea rocilor după conţinutul lor de fosile. De curând, creaţioniştii au explicat coloana geologică, ţinând cont de cataclisme şi în special de cel mai important, “marele potop”, aşa că evoluţioniştii au fost obligaţi să părăsească acest sistem de datare.

Din păcate, acest sistem a fost folosit în învăţământul şcolar de toate nivelele, astfel că mare parte dintre intelectuali a fost îndoctrinată şi obişnuită să gândească în conformitate cu modelul evoluţionist şi astfel să admită că pământul este bătrân în conformitate cu metode de datare după fosilele conţinute în roci. O analiză simplă bazată pe regulile metateoriei, a arătat că acest sistem de datare reprezintă o tautologie şi anume fosilele găsite în topul coloanei geologice sunt mai evoluate şi respectiv rocile care conţin fosile de plante şi animale puţin evoluate sunt roci “bătrâne”.

9.2. DATAREA RADIOMETRICĂ

De la început trebuie să atragem atenţia că savanţii creaţionişti aduc în prezent critici serioase datării radioactive, dar nu putem să n-o discutăm, din cauză că în prezent este singura metodă de datare pe care se mai bazează modelul evoluţionist, datare în care s-a crezut mult în ultimii 50 de ani, datare care a arătat că pământul ar avea o vechime de miliarde de ani.

În concordanţă cu legea entropiei, toate sistemele decad, cantitatea ratei declinului variază desigur pentru fiecare proces fizic în parte. De obicei în fizică s-a observat că rata căderii tinde spre o funcţie exponenţială, care ştim că are o pantă de cădere mare la început, cădere ce se atenuează pe parcurs, ca în final să tindă spre o dreaptă asimptotă, fig. 9.1, curba a.

Dacă într-o anumită zonă, apare o influenţă catastrofică, căderea în acea zonă este puternică şi produce o diminuare a ratei medii, curba b.

Pentru funcţiile exponenţiale normale de tipul a, durata de cădere la jumătate a valorii funcţiei exponenţiale este constantă.

Mineralele radioactive şi încă o serie de alte fenomene fizice sunt caracterizate prin timpul de înjumătăţire. Din aceste prime considerente, se poate deduce că influenţa unei catastrofe de genul potopului, a putut duce la o viaţă mult mai scurtă a unor fenomene, decât cea calculată în ipoteza că fenomenele s-au comportat sub condiţii normale.

Deci din acest punct de vedere, se poate admite că toate datările radiometrice, care s-au făcut în ipoteza unor condiţii constante, atribuie pământului o vârstă mult mai mare decât în realitate şi de aceea ele încep să fie acceptate cu multe rezerve în prezent, şi aceasta şi din alte considerente, care vor fi prezentate în continuare.

Sunt foarte multe sisteme naturale în lume care se schimbă după o lege cunoscută şi în mod special pentru perioade lungi pot fi folosite substanţele radioactive a căror timp de înjumătăţire (adică intervalul de timp în care un număr de nuclee ale unui izotop radioactiv se reduce prin dezintegrare, la jumătate) este foarte mare, de ordinul zecilor de mii sau milioane de ani. Dacă într-o rocă se găsesc anumite cantităţi de materiale radioactive, precum şi componentele lor finale în care s-au dezintegrat, se poate aprecia durata de timp scursă de la starea iniţială a substanţelor până la starea actuală.

Dacă se consideră sistemul simplu din Fig. 9.2, care ia în considerare numai două componente A şi B, la care componenta A se schimbă în B, cu o rată r în timpul t, putem folosi acest sistem drept cronometru pentru o anumită durată de timp.

Se consideră deci acest caz simplu de sistem închis, pentru care în durate de timp T intră componentele DA1 şi DB1 şi sunt eliberate componentele DA2 şi DB2. O parte din mărimea iniţială Ao se transformă în mărimea Bt la care trebuie să se adauge mărimea iniţială Bo şi respectiv corecţiile date de DB1 şi DB2.

Substanţa iniţială de mărime Ao, după perioada T va scădea la mărimea At la care trebuie să se tină cont de corecţiile DA1 şi DA2. Dacă transformarea r este o funcţie generală de mărimile Ao, Bo, etc. se poate scrie relaţia:

r =f (Ao, Bo, t)

Se observă în natură că mărimea r nu este în general constantă. Durata T se determină cu relaţia:

unde:

Dacă dorim să folosim pentru datare un fenomen natural la care se produce o transformare din substanţa A în substanţa B, în timp lung, de milioane de ani, singurele cantităţi pe care le putem măsura în prezent sunt: At, Bt şi r (rata de reacţie la timpul T). Ecuaţia (9.2) conţine drept necunoscute 7 mărimi, ţinând cont că R este funcţie de r.

Din această cauză, datarea prin metoda radiometrică, foloseşte o serie de ipoteze simplificatoare care duc desigur la erori foarte mari, în cazul datării pentru o durată lungă de timp (mai mare de zeci de mii de ani). În continuare sunt prezentate câteva ipoteze simplificatoare folosite în special de evoluţionişti pentru datarea radioactivă:

a. se admite r = constant = R

În acest caz, se presupune uniformitatea, adică fenomenul analizat, în trecutul îndepărtat (acum miliarde de ani) a fost identic cu cel din prezent, respectiv în cazul substanţelor radioactive, durata vieţii de înjumătăţire a rămas constantă.

b. se admite DA1 = DA2 = DB1 = DB2= 0

În acest caz sistemul a fost tot timpul complet izolat. De obicei DB1 şi DB2 nu sunt neglijabile, şi deci pentru perioade mari de timp, neglijarea lor dă erori foarte mari.

c. se admite Ao = Bt + At – Bo

În acest caz se admite că masa se conservă. Această ipoteză este astăzi parţial acceptată ca sistem de lucru, ea dă erori foarte mari, întrucât trebuie să se admită implicit că rata de înjumătăţire a fost constantă în această lungă perioadă şi că nu au existat cataclisme de tipul potopului, etc.

9.2.1. Metodele de datare folosind dezintegrarea uraniului şi a toriului

Aceste metode se bazează pe faptul că durata de înjumătăţire pentru uraniu şi toriu este foarte mare. Aceste elemente chimice prin radiaţie naturală se transformă în final în plumb şi heliu, prin emisie de particule alfa.

Pentru datare se pot folosi următoarele dezintegrări naturale:

- uraniu 238‚ se dezintegrează în plumb 206 plus 8 nuclee de heliu, cu o durată de înjumătăţire de 4,5 miliarde ani;

- uraniu 235, se dezintegrează în plumb 207 plus 7 nuclee de heliu, cu o durată de înjumătăţire de 700 milioane ani;

- toriu 232, se dezintegrează în plumb 208 plus 7 nuclee de heliu, cu o durată de înjumătăţire de 14,1 miliarde ani.

Într-un depozit care conţine de obicei aceste elemente radioactive împreună cu izotopii lor de plumb, se mai găseşte şi al patrulea izotop, plumb 204, care este momentan numit izotop “comun” deoarece nu se cunosc părinţii lui radioactivi.

Fără a intra în detalii tehnice de determinare a vârstei unui depozit de substanţe radioactive ce conţin uraniu şi toriu, prin determinarea maselor de diferiţi izotopi de uraniu, toriu, plumb şi a diferitelor gaze inerte rezultate, facem precizarea că savanţii creaţionişti au invalidat această metodă de datare şi o mare parte dintre savanţii evoluţionişti au mari rezerve în aplicarea ei din următoarele considerente:

a. Depozitele de minereu de uraniu există numai în sisteme deschise. Ori dacă ţinem cont că uraniul este uşor solubil în apă şi deci transportabil de apa freatică, şi că elementele intermediare, de exemplu gazele heliu şi radon pot uşor să părăsească minereul de uraniu, rezultă că sistemul este clar deschis. În plus, într-o perioadă aşa de lungă, într-un astfel de sistem pot să apară fenomene secundare puţin studiate în prezent, şi aici putem include captura de neutroni liberi, care poate converti izotopul plumb 207 în izotopul 208. Ori bombardamentele cu neutroni nu se pot considera constante pe o durată foarte lungă în timp.

Dr. Melvin Cook [82,pg.53-60] analizând câteva depozite de minereuri cu uraniu în Katanga şi Canada, şi folosind această metodă, a obţinut pentru unele depozite o vârstă doar de câţiva ani, care desigur nu este posibil.

b. Timpul de înjumătăţire al uraniului poate fi variabil. În general fizicienii sunt obişnuiţi să considere că perioada de înjumătăţire a uraniului este constantă şi statistic bine determinată în prezent. Când ne referim la perioade lungi de timp acest lucru nu poate fi susţinut şi aceasta din cauza radiaţiilor cosmice, despre care nu se poate afirma că au fost constante într-un timp îndelungat. Apoi un alt factor care duce la schimbarea timpului de înjumătăţire îl reprezintă neutronii liberi din atmosfera pământului, care au putut varia în timp din cauza influenţei schimbărilor cosmice, printre care putem enumera: explozia de supernove.

c. Produsele finale erau probabil prezente de la început în minereurile de uraniu şi toriu. Nu există nici o dovadă ştiinţifică că în minereurile de uraniu nu ar fi existat de la început şi anumite cantităţi de izotopi de plumb şi aceasta din cauză că şi în prezent, erupţiile vulcanice aruncă din interiorul scoarţei pământului o serie de roci care conţin uraniu împreună cu cantităţi diferite de izotopi ai plumbului.

Desigur modelul evoluţionist de datare, poate fi parţial salvat dacă se face ipoteza că minereurile de uraniu şi izotopii săi de plumb au stat împreună în mantaua pământului, şi în acest caz, la erupţie nu s-au schimbat proporţiile evacuate. Oricum această metodă de datare este considerată de majoritatea savanţilor că dă erori mari de măsură. În Tabelul 9.1 sunt prezentate mai multe metode de datare a vârstei pământului, iar la poziţia 30, vârsta pământului este estimată la 80 milioane ani, folosind metoda bazată pe timpul de înjumătăţire a plutoniului, făcându-se ipoteza simplificatoare conform relaţiei (9.5), care este mult mai mică decât cea de zeci de miliarde ani, necesară pentru susţinerea modelului evoluţionist.

Dacă se consideră că izotopii plumbului nu au existat la începutul perioadei luate în considerare, numai în acest singur caz, vârsta pământului poate fi apreciată la cca. 0,5-15 miliarde de ani.

9.2.2. Metoda potasiu-argon

Era metoda cea mai mult folosită până în prezent pentru datarea rocilor şi aceasta din cauză că minereurile de potasiu se găsesc în cele mai multe roci sedimentare şi vulcanice şi nu pun atâtea restricţii de manipulare ca minereurile cu uraniu.

Izotopul potasiu 40 prin captarea unui electron se transformă în izotopul argon 40 de-a lungul unei perioade de înjumătăţire de 1,3 miliarde de ani. Această metodă ridică şi ea o serie de probleme printre care:

a. Ea trebuie calibrată prin datarea uraniu-plumb. Ori metoda uraniu-plumb, prezentată mai înainte, a început să fie ea însăşi abandonată deoarece dă erori mari.

b. Sistemul potasiu-argon este un sistem deschis. Aceasta din cauză că argonul 40 este un gaz care poate uşor să migreze din mineralele de potasiu. De exemplu, prin metoda potasiu-argon s-au datat unii meteoriţi căzuţi pe pământ la vârsta de cca. 5-15 miliarde ani, dar trebuie să atenţionăm că 80% din cantitatea de potasiu dintr-un meteorit poate fi dizolvată de apă în cca. 4 ore.

c. Perioada de înjumătăţire a potasiului este variabilă. Acest lucru se datorează accelerării ratei dezintegrării în cazul creşterii fluxului de neutroni, flux care practic variază funcţie de radiaţia cosmică.

d. Argonul a putut fi încorporat împreună cu potasiu în timpul formării pământului. Această afirmaţie se bazează pe faptul că argonul 40 este un element obişnuit atât în atmosferă cât şi în rocile din crusta pământului. Melvin Cook [82,pg.66] a calculat că dacă s-ar admite că vârsta pământului ar fi de 5 miliarde de ani, aşa cum presupun unii evoluţionişti, atunci nici măcar 1% din cantitatea de izotopi argon 40 care se găseşte azi pe pământ n-ar fi putut fi obţinută prin transformarea potasiului în argon.

Cercetări efectuate pe eşantioanele de bazalt erupte în fundul oceanului de vulcanul Kilanea, Insulele Hawai, de către savanţii C. S. Noble şi J. J. Naughton [83,pg.265], au determinat o vârstă a acestor eşantioane de 22 milioane ani folosind metoda potasiu-argon, pe când vârsta adevărată a lor era cunoscută ca fiind mai mică de 200 ani. Similar, roci moderne formate în 1801 lângă Hualalei-Hawai au fost datate cu această metodă pentru o vârstă cuprinsă între 160 milioane şi 3 miliarde ani.

În prezent majoritatea savanţilor nu mai au nici un dubiu că anomaliile de datare a vârstei rocilor din lava vulcanică, se datorează încorporării excesive de argon în timpul formării lor.

9.2.3. Metoda rubidiu-stronţiu

A treia metodă importantă pentru datarea rocilor, se bazează pe transformarea izotopului rubidiu 87 în stronţiu 87 prin emisia de raze beta într-o perioadă de înjumătăţire de cca. 47 miliarde ani (unii autori o estimează la 60 miliarde iar alţii la 120 miliarde ani). La fel trebuie calibrat sistemul de măsură prin metoda uraniu-plumb şi deci nu poate fi mai precisă decât aceasta. Şi aici se ridică o serie de probleme, din care cauză ea nu este acceptată în prezent de cea mai mare parte din oamenii de ştiinţă:

a. Rata perioadei de înjumătăţire poate fi accelerată. Sunt aceeaşi factori ca şi în cazul izotopilor de uraniu şi potasiu.

b. Stronţiu 87 poate fi obţinut şi din stronţiu 86 prin captură de neutron;

c. Rubidiu 87 poate uşor părăsi minereul care are în componenţă izotopul rubidiu 87.

În prezent singura metodă admisă de majoritatea savanţilor este metoda radiocarbon. Din păcate ea poate fi folosită pentru datarea destul de exactă a perioadelor “recente” folosind limbajul geologic evoluţionist, dar şi asupra ei plutesc destule observaţii care duc la o anumită prudenţă în folosirea ei.

9.3. EVIDENŢIEREA VÂRSTEI PĂMÂNTULUI CU NOI METODE

Aşa cum s-a arătat în cap. 6.2, modelul creaţionist este în prezent un model consistent şi bine susţinut de cercetările ştiinţifice contemporane; acest model consideră că diferitele formaţiuni geologice, reprezentate pe coloana geologică, s-au constituit rapid şi continuu. Metodele radioactive de datare, care au fost mult folosite până de curând, s-a dovedit că dau erori inadmisibil de mari. Oamenii de ştiinţă în prezent posedă multe metode statistice de evaluare a vârstei pământului, care atestă că acesta este tânăr, mult mai tânăr decât au susţinut evoluţioniştii bazaţi pe metoda fosilelor încorporate în diferite roci. Trebuie făcută observaţia că datele certe despre vechimea pământului le reprezintă înregistrările scrise, cele mai vechi având o vârstă de 4.000-6.500 de ani.

În prezent au apărut multe metode noi de datare, care dacă sunt analizate statistic, permit susţinerea vârstei pământului sub 1 milion de ani. Acest lucru se poate constata uşor prin simpla analiză a Tabelului 9.1, unde s-au prezentat estimări ale vârstei pământului, folosind diferite metode de datare.

Datarea vârstei pământului prin diferite metode.

 

POZIŢIE	PROCESUL INVESTIGAT	VÂRSTĂ (mii de ani)
1	Descreşterea fluxului magnetic al terrei	10
2	Propagarea carbonului radioactiv în terra	10
3	Propagarea prafului cosmic din spaţiu pe pământ	Mică
4	Scurgerea heliului în atmosferă	1-175
5	Propagarea uraniului spre ocean, via râuri	10-100
6	Dezvoltarea populaţiei umane	5,8
7	Scurgerea sedimentelor din continente	30.000
8	Eroziunea sedimentelor continentale	14.000
9	Infiltrarea sodiului din continente	32.000
10	Infiltrarea clorului din continente	1.000
11	Infiltrarea calciului din continente	12.000
12	Influxul de carbon spre ocean	100
13	Influxul de radical sulfat spre ocean	10.000
14	Influxul de clor spre ocean	164.000
15	Influxul de calciu spre ocean	1.000
16	Scurgerea ţiţeiului spre ocean	1.000
17	Formarea de izotopi de plumb prin captură de neutroni	Mică
18	Formarea de izotopi de stronţiu prin captură de neutron	Mică
19	Scăderea naturală a paleomagnetismului remanent	100
20	Scăderea izotopului carbon 14 în pădurile din cambrian	4
21	Scăderea masei de uraniu, cu ipoteza existenţei iniţiale şi a izotopilor de plumb	Mică
22	Scăderea masei de potasiu cu ipoteza argonului capturat	Mică
23	Influxul apei nesărate spre ocean	340.000
24	Influxul de magmă din manta spre formarea crustei	500.000
25	Creşterea recifelor de corali activi	10
26	Creşterea părţilor bătrâne din biosferă	5
27	Originea civilizaţiilor umane	6
28	Formarea deltelor fluviale	5
29	Infiltrarea ţiţeiului submarin spre ocean	50.000
30	Scăderea masei plutoniului natural	80.000
31	Scăderea liniilor spre roşu a galaxiilor	10.000
32	Extinderea gazului interstelar	60.000
33	Formarea izotopului carbon 14 pe meteoriţi	100.000
34	Scăderea perioadei scurte de evoluţie a cometelor	10
35	Scăderea perioadei lungi de evoluţie a cometelor	1.000
36	Influxul de particule mici spre soare	83
37	Viaţa maximă a ploii de meteoriţi	5.000
38	Acumularea de praf pe lună	200
39	Instabilitatea inelelor lui Saturn	1.000
40	Scăparea metanului din Titan	20.000
41	Deceleraţia rotirii pământului prin frecarea mareelor	500.000
42	Răcirea pământului prin scurgerea căldurii	24.000
43	Acumularea de calcar în nămolurile de pe fundul oceanelor	5.000
44	Influxul de sodiu spre ocean via râuri	260.000
45	Influxul de nichel spre ocean via râuri	9
46	Influxul de magneziu spre ocean via râuri	45.000
47	Influxul de siliciu spre ocean via râuri	8
48	Influxul de potasiu spre ocean via râuri	11.000
49	Influxul de cupru spre ocean via râuri	50
50	Influxul de aur spre ocean via râuri	560
51	Influxul de argint spre ocean via râuri	2.100
52	Influxul de mercur spre ocean via râuri	42
53	Influxul de plumb spre ocean via râuri	2
54	Influxul de staniu spre ocean via râuri	100
55	Influxul de aluminiu spre ocean via râuri	0,1
56	Influxul de litiu spre ocean via râuri	20.000
57	Influxul de titan spre ocean via râuri	0,1
58	Influxul de crom spre ocean via râuri	0,3
59	Influxul de mangan spre ocean via râuri	1,4
60	Influxul de fier spre ocean via râuri	0,1
61	Influxul de cobalt spre ocean via râuri	18
62	Influxul de zinc spre ocean via râuri	180
63	Influxul de rubidiu spre ocean via râuri	270
64	Influxul de stronţiu spre ocean via râuri	19.000
65	Influxul de bismut spre ocean via râuri	45
66	Influxul de toriu spre ocean via râuri	0,3
67	Influxul de antimoniu spre ocean via râuri	350
68	Influxul de tungsten spre ocean via râuri	1
69	Influxul de bariu spre ocean via râuri	84
70	Influxul de molibden spre ocean via râuri	500

La alcătuirea tabelului s-a ţinut cont de următoarele comunicări:

- poziţia 1 din tabel [84,pg.55] şi [85,pg.25];

- poziţia 2 din tabel [86,pg.70];

- poziţia 3 [87,pg.70];

- poziţiile 4 şi 5 [87,pg.151-153];

- poziţia 6 [89,pg.145-154];

- poziţiile 7 şi 8 [90];

- poziţiile 10-15 [91];

- poziţiile 16-20 [82];

- poziţiile 21 şi 22 [92];

- poziţiile 23-27 [93];

- poziţia 28 [94,pg.96-114];

- poziţia 29 [95,pg.857-865];

- poziţia 30 [96];

- poziţia 31 [97,pg.1189-1200];

- poziţia 32 [98,pg.210-214];

- poziţia 33 [99,pg.367-368];

- poziţia 34 [100,pg.55-57];

- poziţiile 35-40 [101];

- poziţiile 41 şi 42 [102];

- poziţia 43 [103,pg.17-36];

- poziţiile 44-70 [104,pg.164].

În continuare vor fi discutate cele mai recunoscute şi acceptate metode de datare, şi absolut toate arată că vârsta pământului este mult mai mică decât au admis până acum evoluţioniştii, şi anume de ordinul miliardelor de ani. Toate aceste metode noi admit ipoteza uniformitarismului unor legi fizice de cronometrare din trecut şi până în prezent şi deci vor fi mai mult sau mai puţin vulnerabile la erorile ce se obţin prin ipotezele făcute.

9.3.1. Metoda determinării scurgerii de gaze în atmosfera pământului

Aşa cum s-a arătat în cap. 9.2, câteva elemente radioactive produc gaze în timpul dezintegrării lor şi anume se obţin heliu 4 în cazul dezintegrării uraniului şi argon 40 în timpul dezintegrării potasiului. Aceste gaze migrează relativ uşor din rocile radioactive în atmosferă.

Dar mica cantitate de heliu în atmosferă a surprins pe evoluţionişti multe decenii. Melvin A. Cook [88,pg.213] face următoarele ipoteze şi calcule. Admite o cantitate de 2.10 exp.20 g uraniu şi 5.10 exp.20 g toriu în litosferă şi acceptă o rată generală medie de eliberare a heliului de 3.10 exp.9 g/an. Desigur sursa cosmică de generare a heliului este destul de puternică şi se apreciază ca fiind de acelaşi ordin de mărime cu cea dată de substanţele radioactive. Dacă se admite că numai 80% din masa totală de heliu din roci a emigrat în atmosferă şi dacă se tine cont că atmosfera conţine în prezent cca. 3,5.10 exp.15 g de heliu 4, se obţine în acest caz pentru pământ o vechime de 175.000 ani (si aceasta în cazul ipotezelor celor mai favorabile pentru evoluţionişti). De altfel Henry Faul [105] arată că emisia de heliu în atmosferă este în prezent de 10 exp.11 g/an (după ultimele măsurători) şi deduce pentru pământ o vârstă de 1.750 ani. Din această cauză în Tabelul 9.1, vechimea pământului datată după această metodă este cuprinsă între 1.750-175.000 ani.

9.3.2. Metoda determinării influxului de material meteoritic din spaţiu

După ultimele măsurători efectuate de Hans Peterson [106,pg.132], rezultă o depunere de 14 milioane tone de meteoriţi pe pământ într-un an de zile. Aceasta ar implica într-un interval de 25 miliarde ani (cât estimează vârsta pământului evoluţioniştii), o masă de 14x10 exp.6 x 25x10 exp.9 = 350x10 exp.15 tone de meteoriţi depusă pe pământ. La o densitate medie de 3,5 t/m cub, ar însemna un volum de 10 exp. 17m cubi. Întrucât suprafaţa pământului este de 5.10 exp.14 pătraţi, rezultă grosimea stratului de meteoriţi depusă pe pământ într-o perioadă de 25 miliarde ani de 200m. Desigur chiar pe lună, unde eroziunea nu este aşa pronunţată ca pe pământ, grosimea prafului nu depăşeşte o medie de 5 cm.

Dacă se ia în considerare fenomenul de eroziune de pe pământ, care a dus la evacuarea stratului meteoritic depus şi se consideră că în cea mai mare parte a fost depus în oceane de către râuri, (întrucât compoziţia meteoriţilor este în mare parte cunoscută, ştiindu-se că au o mare pondere fierul şi nichelul) s-a putut estima de către Hans Petterson (la un conţinut de 2,5% nichel în meteoriţi), că vechimea pământului ar fi de 9.000 ani.

9.3.3. Metoda datării ţinând cont de influxul de materiale spre oceane

Calculele făcute cu diferite substanţe chimice dizolvate în apele oceanelor, făcând ipoteze că masa transportată într-un an în secolul nostru s-a menţinut constantă pe timp îndelungat, au arătat că vârsta pământului variază de la 100 ani (vezi poziţia 55 din Tabelul 9.1) până la valoarea maximă de 260 milioane ani, în cazul sodiului, (poz. 44).

În nici unul din cazuri, vârsta pământului nu rezultă de ordinul a zeci de miliarde ani, aşa cum doresc evoluţioniştii. Vârsta pământului calculată de ordinul 10 -100 milioane ani apare în 4 cazuri (poz. 46, 48, 56 şi 64) în Tabelul 9.1; vârsta pământului calculată de ordinul 1-10 milioane ani apare în 2 cazuri (poz.43 şi 51); 100.000-1.000.000 în 6 cazuri (poz.50,54,62,63,67 şi 70), iar sub 100.000 în restul de 15 poziţii din tabel.

Dacă se fac câteva calcule de medie ponderată, vârsta pământului poate fi estimată la mai puţin de 200.000 ani, folosind metodele de datare a influxului de substanţe chimice spre ocean, via râuri.

9.3.4. Metoda datării estimând scurgerea de materiale din mantaua pământului spre crustă

În prezent sunt cca. 10 vulcani care erup continuu într-un an întreg, aducând la suprafaţă sau depunând pe fundul oceanelor cantităţi semnificative de lavă. Făcând o ipoteză grosieră (în avantajul net al evoluţioniştilor), că întreaga crustă a pământului s-a obţinut prin erupţii vulcanice, Carl Fries Jr. [107,pg.611] calculează că volumul total al crustei pământului este de 5x10 exp. 9 km cubi şi dacă admitem o rată minimă de 10 km cubi de noi roci vulcanice scurse într-un an (se ştie că această rată a fost mai mare în trecut, când pământul a fost mai “fierbinte”), rezultă o vârstă maximă pentru pământ de 500 milioane ani, mai puţin de cca. 20-100 ori decât ar dori evoluţioniştii şi decât au evaluat geologii clasici vârstele diferitelor roci.

9.3.5. Metoda bazată pe determinarea scăderii câmpului magnetic al pământului

Această metodă de datare se bazează pe importantul studiu întocmit de Dr. Thomas G.Barnes [108,pg.64]. Profesor de fizică la Universitatea El Paso-Texas, Dr.Barnes are numeroase comunicări despre câmpurile electrice şi magnetice şi în special în domeniul câmpurilor atmosferice ale pământului.

El a urmărit cu atenţie măsurătorile făcute în diferite puncte de pe pământ pentru determinarea câmpului magnetic al pământului, şi aceasta pentru o perioadă de 130 ani (perioadă în care aceste măsurători s-au efectuat cu o anumită acurateţe şi precizie). Făcând calcule statistice şi analizând rezultatele obţinute, el a observat că scăderea valorii câmpului magnetic al pământului este exponenţială în această perioadă de 130 ani şi a dedus că durata scăderii la jumătate a câmpului magnetic este de 1.400 ani (dacă se consideră rata de scădere constantă pe o durată lungă de timp).

De aici a rezultat că deja acum 7.000 de ani în urmă, câmpul magnetic al pământului a fost de 2 exp. 5, adică de 32 de ori mai puternic ca în prezent. Cu 10.000 de ani în urmă, câmpul magnetic al pământului ar fi fost tot aşa de puternic ca şi câmpul magnetic al unei stele (acest lucru fiind puţin probabil şi aceasta din cauză că magnetismul stelelor este probabil datorat proceselor termonucleare, care pot stabili şi menţine un câmp aşa puternic).

Prin această metodă de datare, vârsta pământului poate fi de cel mult 10.000 de ani, această datare fiind trecută prima în Tabelul 9.1. şi aceasta pentru că este considerată în prezent (atât de savanţii creaţionişti cât şi de o mare parte din cei evoluţionişti), ca una din cele mai moderne şi demne de încredere metode de datare a vârstei pământului.

Din această cauză în prezent o mare parte din specialiştii în modelările electromagnetice cât şi cei în datarea vârstei pământului au început să facă investigaţii serioase în această direcţie şi după cum se pare după comunicările ştiinţifice din ultimii 10 ani, aici vor apare încă multe descoperiri interesante.

În prezent ambele tabere (cea creaţionistă cât şi cea evoluţionistă) admit că ponderea magneţilor permanenţi la câmpul pământului este neglijabilă din cauză că stratul magnetic al pământului este relativ subţire, sub 25 km (la adâncimi mai mari de 25 km este depăşită temperatura Curie de 750 grade celsius, astfel că la adâncimi mai mari nu mai există magneţi din fier).

Deci, câmpul magnetic al pământului este datorat în cea mai mare parte curenţilor de circulaţie (câmp electromagnetic) din centrul lichid al pământului (aflat la o mare presiune), fig. 9.4 [108,pg.8].

Valoarea curentului total din inima pământului scade în timp datorită frecărilor din zona centrală a pământului şi astfel câmpul magnetic al pământului scade în mod proporţional. Valoarea curentului total din centrul pământului a fost estimată la 6,18 miliarde amperi şi distribuţia lui în funcţie de adâncime este prezentată în Fig. 9.5.

Modelul evoluţionist care încearcă să explice apariţia şi modificarea câmpului magnetic, se bazează pe un model de dinam electric de curent continuu de mare putere, care ar putea să asigure o vârstă mult mai mare pentru pământ. Dar şi prin calcule matematice cât şi prin încercări seismice acest model nu a putut fi susţinut. Modelul a fost lansat de către J.A Jacobs în 1967.

Chiar teoreticienii care susţin modelul dinamului de curent continuu, recunosc că modelul lor este incomplet, foarte complex şi nu are succes în încercările de predicţie [153].

Întrucât modelul care explică apariţia şi menţinerea câmpului magnetic al pământului bazându-se pe curenţii circulari din inima pământului, este modelul în prezent acceptat de cei mai mulţi oameni de ştiinţă, acesta a fost şi este atent analizat de toti marii specialişti atât creaţionişti cât şi evoluţionişti şi toate acestea au dus pe parcurs la o serie de îmbunătăţiri care au ţinut cont de toate observaţiile ştiinţifice făcute ulterior.

Dr. D. R. Humphreys în 1990 a propus [154] un mecanism fizic care să explice cele aproximativ 50 de schimbări ale polarităţii câmpului magnetic observat pe fosile în straturile de roci de pe coloana geologică, schimbări pe care evoluţioniştii le datează pentru o perioadă de 600 milioane ani (perioada Cambriană).

Modelul creaţionist care explică coloana geologică prin efectele potopului admite că aceste reversări ale polarităţii câmpului magnetic au avut loc într-o perioadă scurtă de aproximativ un an. În conformitate cu acest model, în timpul potopului au avut loc o serie de reversări ale câmpului magnetic al pământului, conform Fig. 9.6.

Modelul lui Humphrey referitor la câmpul magnetic al planetelor a trecut cu succes proba predicţiei, când satelitul Voyager a trecut pe lângă planetele Uranus şi Neptun, al căror câmp magnetic a fost măsurat. Câmpul electromagnetic în inima pământului este aşa de puternic încât câmpul din afara suprafeţei planetei este încă puternic. Acest câmp este în afara planetei deosebit de puternic în special în jurul celor doi poli: nord şi sud, aşa cum se observă şi în fig. 9.7.

Vântul solar (care emite particule ionizante) şi razele cosmice, ambele forme de radiaţii fiind distrugătoare pentru viaţa pe pământ, sunt deviate puternic de către câmpul magnetic propriu al pământului, obţinându-se o undă de protecţie. Razele cosmice, care în cea mai mare parte reprezintă particule pozitive cu viteză mare, sosesc din toate direcţiile. Câmpul magnetic al pământului exercită şi în acest caz o forţă care reuşeşte să îndepărteze o mare parte din particule să intre în atmosfera pământului, aşa cum se observă şi din Fig. 9.8.

9.3.6. Alte metode contemporane de datare a vârstei pământului

Disputa dintre creaţionişti şi evoluţionişti din ultimele decenii referitor la evaluarea vârstei pământului, a dus la apariţia a numeroase metode noi de datare, care se bazează pe schimbarea unor fenomene fizice în timp pe pământ, dar şi în restul sistemului solar. Unele dintre rezultatele obţinute de noile metode de datare sunt prezentate în Tabelul 9.1. şi anume: poziţiile 3 şi 34-40.

În general pentru alegerea proceselor fizice care sunt mai adecvate pentru asigurarea unei precizii acceptabile în vederea datării sunt prezentate criteriile de alegere a lor [1]:

- rată uniformă de schimbare în timp a unui fenomen, această ipoteză poate fi considerată reală pentru perioade mai scurte de timp;

- procesele care se bazează pe fenomene extinse la întreg globul, pot fi considerate că permit o datare mai credibilă decât cele care se aplică local;

- procesele fizice a căror rată de variaţie în timp au fost analizate pe o perioadă de timp mai îndelungat, sunt mai credibile decât cele studiate doar pentru o perioadă scurtă de timp. Din acest considerent, metoda bazată pe scăderea intensităţii câmpului magnetic al pământului este considerată destul de credibilă întrucât câmpul a fost măsurat pe o durată de mai mult de 100 ani.

Pe de altă parte, datarea cu metoda potasiu-argon, are o rată de scădere foarte mică şi pentru determinarea cât de cât corectă a timpului de înjumătăţire, necesită o perioadă foarte lungă de studiu preliminar.

9.4. ANTICHITATEA OMULUI

În subcapitolele anterioare, s-au analizat metodele de datare a vârstei pământului, făcându-se supoziţia existenţei lui înaintea apariţiei omului, în conformitate cu modelul evoluţionist de apariţie a rocilor şi vieţuitoarelor pe pământ. În continuare se va încerca şi o datare a vechimii pământului în ipoteza creaţionistă că omul a fost creat odată cu pământul şi cu toate vieţuitoarele de pe el.

Cu toate că înregistrările scrise despre om au o vechime de câteva mii de ani, cel mult 6.000 de ani, evoluţioniştii consideră că omul şi maimuţele au evoluat dintr-un strămoş comun acum 30-70 milioane ani şi că omul modern a apărut de cel puţin un milion de ani şi cel mai probabil 3 milioane ani în urmă.

Aceste afirmaţii ale evoluţioniştilor se bazează pe datările făcute pe fosile folosind metoda radiometrică potasiu-argon şi alte metode radiometrice, atacate în prezent de oamenii de ştiinţă, aşa cum s-a arătat în cap. 9.2. De aceea, întrucât ambele modele admit că vechimea omului este mai mică de 1 milion ani şi respectiv 10.000-50.000 de ani, pentru datarea vechimii omului, se vor folosi metode la care timpul de înjumătăţire este mult mai mic (si deci potrivit) şi anume datarea cu radio carbon, care a început să fie folosită de cca. 50 ani precum şi studiul statistic al creşterii populaţiei umane.

9.4.1. Datarea cu radiocarbon

Prin radiocarbon se înţelege izotopul instabil carbon 14 care în opoziţie cu izotopul "natural" carbon 12, se dezintegrează prin emisia de raze beta în azot 14 în aproximativ 5730 ani.

În natură el se combină cu oxigenul formând dioxidul de carbon, un important component în procesul de viaţă ale plantelor şi animalelor. În reacţiile chimice, practic nu sunt diferenţe între izotopul natural carbon 12, cu ponderea cea mai mare şi cel radioactiv carbon 14, astfel că proporţia de dioxid de carbon având carbonul C-12 şi respectiv C-14 se menţine relativ constantă pe glob, şi aceasta se poate afirma după măsurătorile făcute în ultimele decenii.

Când o plantă sau animal moare, se sistează schimbul de carbon cu mediul înconjurător. În acest caz, cu trecerea anilor se schimbă proporţia de izotopi C-12 şi C-14, întrucât izotopul C14 prin emisia de raze beta se transformă în N-14.

Dar când se pune problema datării pentru perioade de timp mai îndelungate decât timpul de înjumătăţire de 5.730 ani, resturile de C-14 care rămân în fosile sunt neglijabile în comparaţie cu C-12 şi erorile cresc corespunzător.

Metoda de datare cu radiocarbon este în prezent deosebit de utilă şi inventatorul ei Willard Libby a primit pentru aceasta premiul Nobel. Această metodă este acceptată în prezent fără rezerve pentru datări de perioade de timp de cel mult 2.000-3.000 ani vechime, pentru perioade de timp mai lungi, multe din ipotezele făcute în datarea cu acest sistem nu mai sunt valabile, rezultând erori mari. Printre ipotezele care nu sunt acceptate pentru perioade mai lungi de timp enumerăm [1,pg.162]:

a. Multe vieţuitoare nu sunt în echilibru la schimbul cu izotopul C-14. Metoda radiocarbon presupune că raportul standard C-14 la C-12 aplicat organismelor la moartea lor este acelaşi. Acesta nu este totdeauna corect. De exemplu, s-a determinat că scoicile moluştelor vii arată prin metoda radiocarbon o vârstă de 2.300 ani! În cazul altor organisme vii, prin măsurători cu radiocarbon au rezultat pentru anumite părţi calcaroase sau osoase ale acestora, vârste apreciabile, cu toate că aceste organisme nu muriseră încă, aşa cum susţin M.S.Kieth şi G.M.Anderson [109].

b. Rata de emisie de raze beta de către carbonul 14 nu poate fi considerată constantă. Posibilitatea ca în trecut rata de dezintegrare a izotopului C-14 să fi fost mai mare a fost afirmată de curând de către John Anderson [110]. Acest lucru rezultă uşor şi din simpla examinare a celor prezentate în cap. 9.3.5, şi în special din examinarea fig. 9.7 şi 9.8 din care rezultă că în trecut când câmpul magnetic al pământului în atmosfera lui era mai puternic, mai puţine raze cosmice au reuşit să pătrundă în spre suprafaţa pământului. Ori aşa cum s-a arătat şi în cap. 9.2.1.b, rata de emisie depinde mult de cantitatea de raze cosmice sosite pe pământ.

c. Totalul de carbon natural C-12 probabil a variat în trecut. În datarea cu metoda radiocarbon, se consideră că raportul C-14/ C-12 este constant în timp şi mai ales că nu s-a schimbat cantitatea de carbon natural C-12 pe suprafaţa pământului. Această ipoteză este destul de riscantă, deoarece este puţin probabil ca vegetaţia să fi fost mereu aceeaşi pe suprafaţa pământului pe o perioadă de zeci de mii de ani. Dacă cantitatea de carbon natural a fost variabilă şi cea de carbon C-14 a fost relativ constantă, raportul C-14/C-12 n-a mai fost constant în timp. În plus, dacă se admite şi cataclismul Potopului, metoda radiocarbon nu poate fi folosită practic pentru perioade de timp mai vechi de 6.000 de ani, aşa cum afirmă C.W.Ferguson [111] şi Colin Renfrew [112,pg.63-72].

d. Totalul de izotopi de carbon C-14 probabil a variat în trecut. Dacă de-a lungul a 10.000 de ani, totalul izotopilor C-14 a variat în timp, rezultă că şi raportul C-14/C-12 s-a schimbat în timp. Melvin Cook [88,pg.70] a determinat în prezent că dacă se tine cont de crearea izotopului de carbon C-14 prin bombardarea azotului N-14 cu radiaţii cosmice şi de transformarea carbonului C-14 prin emisia beta în izotopul de azot N-14, se observă o creştere continuă a cantităţii de izotop C-14 în natură.

Din analizele critice prezentate referitor la ipotezele făcute pentru folosirea metodei de datare cu radiocarbon, savanţii în general acceptă această metodă pentru datare până la o vechime de 3.000-3.500 ani a fosilelor de plante şi animale, această şi pentru că până la o vechime de 3.000 de ani există o corelaţie între datarea cu radiocarbon şi cea obţinută prin datele istorice şi mai nou cu inele de pe copacii foarte bătrâni.

9.4.2. Statistica populaţiei

Un alt proces care devine interesant în determinarea vechimii populaţiei umane, o reprezintă rata de creştere a populaţiei. Dacă omul a apărut pe planetă acum 1 milion de ani, cum afirmă evoluţioniştii, este curios de ce doar în ultimii 20-30 de ani s-a pus problema "exploziei populaţiei" şi de ce abia în secolul următor, populaţia anumitor teritorii ale globului va deveni o problemă.

În prezent o familie medie pe glob este formată din 3,6 copii [1,pg.167] şi creşterea anuală a populaţiei globului este de 2%. Dacă familia medie va fi redusă la 2,1 copii, creşterea anuală va fi zero.

În concordanţă cu modelul evoluţionist, omul a apărut pe pământ de cel puţin 1 milion ani, pe când modelul creaţionist aproximează la 6.000 de ani, în concordanţă cu înregistrările istorice.

Modelul statistic de creştere a populaţiei, porneşte de la ideea că o formaţie de părinţi (primii părinţi) produc 2.u urmaşi, adică u urmaşi băieţi şi respectiv u urmaşi fetiţe, deci la a doua generaţie vor fi 2.u. exp. 2, iar la a treia generaţie vor rezulta 2.u exp.3 urmaşi. La generaţia n vor rezulta 2.u.exp. n urmaşi.

Dacă se face simplificarea, că la un moment dat, doar o generaţie este vie, rezultă că la generaţia n populaţia globului va fi de 2.u.exp. n oameni; pe care o vom considera egală cu populaţia actuală a globului. Va rezulta:

2.u.exp n = N

şi dacă N = 3,5 miliarde, rezultă pentru n = 100 generaţii, corespunzător la o vechime de 4.000 ani, pentru o medie de 40 ani de generaţie, se obţine:

2.u = 2,46

adică ajungem la media actuală de pe glob.

Dacă am accepta modelul evoluţionist, care consideră vechimea omului mai mare de 1 milion ani, ar rezulta pentru n egal cu 25.000 generaţii, la o medie de u = 2,46, ar rezulta pentru N o valoare uriaşă de 10.exp. 2.100.

 

Anterior

Urmator