6. TIMPUL ŞI COLOANA GEOLOGICĂ

Cu excepţii mici, fosilele au fost găsite în depozitele sedimentare. Formarea rocilor sedimentare implică eroziunea, transportul şi solidificarea. Pe de altă parte vântul, gerul, ploaia şi inundaţiile au cauzat dezintegrarea rocilor.

Praful fin a fost transportat de apă, vânt, gheţari şi alţi agenţi pe de o parte, şi pe de altă parte, s-au produs consolidări prin cimentare, cauzate de agenţi chimici şi presiune în care caz depozitele s-au consolidat sub formă de roci sedimentare. În timpul sedimentării, organismele marine s-au păstrat în sedimentele marine, iar vegetaţia şi animalele de apă dulce au fost cărate şi s-au sedimentat de-a lungul traseelor de curgere a râurilor şi fluviilor.

Toate acestea s-au compactat în roci, în special s-au imprimat mai bine oasele de animale şi tegumentele anumitor plante, devenind părţi din rocile sedimentate. Aceste resturi organice sunt cunoscute sub numele de fosile. De obicei depozitele sedimentare au grosime în jur de 0,5-2m, mai rar de zeci sau sute de metri.

Pe baza depozitelor de sedimente şi în special a fosilelor, s-a încercat interpretarea istoriei geologice şi mai ales datarea diferitelor roci, apărând astfel o definire pentru timpul geologic.

6.1. UNIFORMITARISMUL

În prezent, conceptul de uniformitarism referitor la istoria geologiei şi al timpului geologic este acceptat de aproape toţi evoluţioniştii. În acord cu această interpretare a istoriei pământului, există procese fizice care acţionează şi în prezent, şi care pot explica apariţia tuturor formaţiunilor geologice, prin simple sedimentări în timp, sedimentări care au avut loc în mod uniform în toată istoria pământului.

Primii care au susţinut acest model de formarea rocilor, au fost James Hutton şi Charles Lyell care au susţinut: “... prezentul reprezintă cheia trecutului...”. Conform acestui model, un depozit sedimentar de cca.100m grosime, a necesitat câteva milioane de ani, pe când unul de cca. 1m doar 1 milion de ani pentru formarea lor.

Ţinând cont de acest principiu, vârsta pământului a “crescut” mereu de-a lungul timpului, încât după ultimele estimări făcute prin metoda radiometrică, ea să fie evaluată de la 4,5 la 70 miliarde de ani.

Geologii evoluţionişti au clasificat depozitele sedimentare în funcţie de tipurile de fosile găsite în ele. Diferite fosile, după credinţa evoluţioniştilor, au apărut într-o anumită perioadă de timp. Aceste fosile au fost desemnate să fie “fosile index” şi cu ajutorul lor evoluţioniştii au datat diferitele roci. Astfel, de exemplu, unele roci, care conţin diferite tipuri de triboliţi, au fost desemnate drept roci din epoca cambriană.

ERA	PERIOADA	TIMPUL ESTIMAT (milioane ani)
Cenozoic	Quaternară:
	- epoca recentă	0,025
	- epoca pleistocenă	3
	Terţiară
	- epoca pliocenă	12
	- epoca miocenă	25
	- epoca oligocenă	35
	- epoca eocenă	60
	- epoca paloecena	70
Mezozoic	Cretaceus Jurasic Triasic	De la 70 la 200
Paleozoic	Permian Pennsylvanian Mississipian Denovian Silurian Ordovician Cambrian	De la 200 la 600
Proterozoic		De la 600 la 1.000
Archeozoic		De la 1.000 la 4.800

Evoluţioniştii susţin că rocile sedimentare din cambrian s-au format într-o perioadă de aproximativ 80 milioane de ani, sedimentarea lor începând cu cca.600 de milioane de ani în urmă.

Această perioadă de 80 milioane ani a fost numită astfel perioada Cambriană. Tot la fel, ei mai afirmă că şi alte depozite de sedimente au apărut în anumite perioade istorice ale pământului. Astfel, perioada Cambriană a fost urmată de perioadele: Ordovician, Silurian, Denovian, Mississipi, etc. (vezi Tabelul 6.1.).

Acest aranjament al diferitelor tipuri de depozite cu fosile, care se presupune că au apărut într-o ordine cronologică, se numeşte coloana geologică.

Aranjamentul coloanei, presupune respectarea ordinii de apariţie a vieţuitoarelor pe pământ, conform modelului evolutionist şi anume:

- algele marine au apărut acum 2,3 miliarde ani;

- coniferele au apărut acum 230 milioane ani, fiind plante mai complexe, etc;

- nevertebratele au apărut acum 1,4 miliarde ani;

- peştii au apărut acum 500 milioane ani;

- amfibiile au apărut acum 390 milioane ani;

- mamiferele şi păsările acum 160 milioane ani;

- omul a apărut acum 10 milioane ani.

Acest tip de datare prezintă azi un mare defect şi anume nu poate cronometra duratele diferitelor discontinuităţi între fosilele găsite în diferite roci sedimentare; iar noile analize ale diferitelor fosile, arată că aceste discontinuităţi sunt deosebit de mari, negăsindu-se strămoşi comuni pentru plantele şi vieţuitoarele care s-a presupus în modelul evoluţionist că au evoluat în timp.

Aceleaşi tipuri de discontinuităţi există între fosilele găsite şi între plantele şi animalele clasificării lui Lynne.

Discontinuităţile între fosilele găsite, arată clar că modelul de evoluţie a vieţii pe verticală nu a existat.

Pe de altă parte Tabelul 6.1. care prezintă coloana geologică, este negat şi de alte discordante apărute în studiul diferitelor fosile. Asocierea evoluţiei cu uniformitarismul este cerută evident de faptul că modelul evoluţionist necesită o lungă perioadă de ani, pentru ca să justifice evoluţia speciilor (eventual prin mutaţii).

În această direcţie profesorul Carl O. Dunbar afirmă în [59,pg.18]: “... geologul scoţian James Hutton a afirmat că prezentul este cheia trecutului şi că fiind dat un timp suficient, procesele actuale pot justifica toate trăsăturile geologice ale globului. Această filozofie, care este bine cunoscută drept doctrina uniformitaristică, pretinde o perioadă imensă de timp; acesta este acum universal acceptată de oamenii inteligenţi şi informaţi”. Profesorul Dunbar, în mare susţinător al uniformitarismului, pe de altă parte este surprins că acum mii de oameni inteligenţi şi informaţi din diferite domenii ştiinţifice, resping doctrina uniformitarismului [1,pg.92].

Chiar şi geologi evoluţionişti, au astăzi serioase îndoieli şi păreri diferite de varianta tradiţională a uniformitarismului geologic. În continuare sunt prezentate câteva observaţii făcute de aceştia:

a. P. D. Krynine arată că uniformitarismul contrazice descoperirile actuale în geologie [60,pg.1004]: “Uniformitarismul convenţional sau “gradualismul” este o doctrină a neschimbării unei schimbări şi este puternic în contradicţie cu sedimentele postcambriene şi cu istoria geotectonică a acestor sedimente descoperite”.

b. Stephen Lay Gould susţine [61,pg.93] că trebuie făcută distincţia intre legile uniforme ale naturii şi uniformitatea ca rată a proceselor particulare: “Uniformitarismul este un concept dual. Substantivul uniformitarism (o teorie testabilă a postulatului de schimbare uniformă a condiţiilor materiale) este falsă şi sufocantă ca ipoteză. Metodologia uniformitarismului (un principiu procedural ce asertează invarianţa spaţială şi temporară a legilor naturii), aparţine de definiţia ştiinţei şi nu este unică în geologie. Substantivul uniformitarism ca o teorie descriptivă nu se poate opune testului de noi date şi deci nu poate fi menţinută într-o manieră strictă”.

c. Mulţi geologi astăzi renunţă la uniformitarism. Astfel, James W. Valentine [62,pg.59] declară: “Doctrina uniformitarismului a fost viguros disputată în anii recenţi. Un număr de scriitori, care s-au apropiat de subiect din diferite direcţii, au admis că această doctrină este compusă din componente eronate şi nesemnificative şi care au îndepărtat geologia de o formă ştiinţifică... Este neplăcut că acest uniformitarism, o doctrină care este aşa de importantă în plasarea geologiei în istorie, începe să fie omisă în textele introductive şi în cursurile universitare; iar prezentul este cheia trecutului, nemaiavând un credit suficient”.

d. Multe evenimente neuzuale, au afectat stratul depus, susţine Edgar B. Heylmun [63,pg.36]: “Sunt multe alte motive pentru care noi nu putem accepta orbeşte doctrina uniformitarimului... Noi găsim diferite tipuri de roci în coloana geologică care nu aparţin astăzi nici ca formă şi nici cantitativ, cu nici o formă de roci cunoscute pe pământ”.

Toate acestea ne orientează spre o interpretare alternativă a straturilor geologice, şi aceasta, întrucât multe observaţii tind spre ideea că întregul complex al coloanei geologice poate fi înţeles în termenii unei formări mult mai rapide decât o doresc evoluţioniştii. De altfel, după cercetările efectuate în ultimii 50 de ani, rezultă că sedimentele şi fosilele confirmă că straturile sunt formate într-un timp mult mai scurt. Următoarele documente susţin acest lucru:

a. Rocile vulcanice. Aceste roci (granituri, bazalturi), s-au format relativ repede, aceasta din cauză că magma odată expulzată la suprafaţă devine rocă solidă nu după multă vreme, prin răcirea ei în contact cu aerul.

b. Rocile metamorfe. Unii geologi susţin că ele probabil sunt născute prin transformarea în stare solidă a unor roci preexistente, sub influenţa căldurii ridicate şi a presiunilor mari. Procesul de transformare metamorfic prin care rocile sunt convertite în piatră de var, marmoră, etc., este foarte puţin cunoscut, şi aceasta, în primul rând pentru că acest fenomen nu se mai produce în prezent.

c. Rocile sedimentare. Aceste roci sunt cele mai importante din punctul de vedere al istoriei geologiei, odată din cauză că ele acoperă o mare parte din suprafaţă pământului şi apoi din cauză că ele conţin de obicei fosile.

În jurul lor se duc cele mai aprinse discuţii, deoarece uniformitariştii susţin că sedimentarea actuală poate fi extrapolată în trecut şi deci se poate explica sistemul de apariţie a lor. Dar deja şi aici mulţi evoluţionişti au început să nege posibilitatea ca aceste roci să se “granitizeze” în timp îndelungat de sute de milioane de ani. În continuare se face o analiză mai amănunţită a acestor roci:

- Gresia. Este o rocă sedimentară detritică formată prin cimentarea nisipurilor cu silice, calcit, argilă, etc. Nisipurile au fost iniţial transportate de apele curgătoare şi vânt şi apoi depozitate. Nisipurile, în special au fost transportate de-a lungul albiilor râurilor, dar transformarea lor în gresie s-a produs sub unele condiţii neobişnuite. Materia primară necesară solidificării o prezintă agentul de cimentare, care a trebuit să fie erodat pe un anumit traseu al apei curgătoare şi dus în zona bancurilor de nisip.

Sub acţiunea agentului de cimentare, transformarea nisipului în gresie, se poate produce în câteva ore (în prezent se face acest lucru pe scară industrială prin amestecul dintre nisip, apă şi ciment Portland), şi deci nu necesită milioane de ani de compactare.

- Şisturile argiloase, marna. Şisturile argiloase au fost formate din particule mici de nămol aluvionar şi argilă şi sunt numite aleurite sau argilite. Marna este o rocă sedimentară constituită în proporţii variabile din carbonat de calciu (25-75%) şi material argilos, uneori există şi resturi de organisme calcaroase, particule moi grosiere.

Aceste roci sunt extinse pe coloana geologică şi adesea conţin fosile. Ca şi gresia, ele pretind prezenţa unor tipuri de ciment ca să devină roci. Ca şi gresiile, ele adeseori se întind pe suprafeţe mari, aşa deci cu greu pot fi considerate în aceste cazuri drept depozite normale de delte fluviale sau lacuri.

- Conglomeratul. Este o rocă sedimentară detritică consolidată, formată prin cimentarea cu calcar, silică a fragmentelor rotunjite cu dimensiuni mai mari de 2 mm. De obicei se obţine prin cimentarea prundişului şi a bolovanilor de râu, cu interstaţii de nisip şi pietriş, transportul acestui tip de sediment, pretinde viteze mari ale curentului de apă, de fapt nu altceva decât condiţii de inundaţii. Astfel, când se întâlnesc regiuni vaste de roci conglomerate, numai nişte inundaţii puternice pot explica acest lucru.

- Piatra de var şi dolomita. Acestea sunt roci sedimentare compuse din carbonat de calciu (în cazul pietrei de var) şi carbonat de calciu şi magneziu (în cazul dolomitei). În coloana geologică sunt zone întinse cu piatră de var şi dolomită şi deci uşor de explicat în cazul unui cataclism hidraulic şi dificil de explicat în alte cazuri. În mod special formarea rocilor dolomitice este foarte greu de explicat pe baza principiului uniformitarismului, din cauză că nu se produc astăzi asemenea sedimente.

- Rocile corneană, cuarţul, silicia şi şistul silicios. Aceste roci reprezintă sedimente chimice care conţin silică (dioxidul de siliciu). Roca corneană este o rocă metamorfică, de obicei compactă, cenuşie, masivă, formată prin recristalizare, datorită coaceri materialului silicios la contactul cu corpuri eruptive fierbinţi. Procesele de formare a acestora nu au fost observate astăzi, dar sunt posibile în cazul unei catastrofe vulcanice, urmată de o inundaţie puternică necesară să distribuie materialele formate pe o arie întinsă.

d. Roca obţinută prin evaporare. Reprezintă un tip de rocă pe care uniformitariştii adesea au pretins că demonstrează o largă perioadă de formare a ei prin evaporare. Rocile de acest tip s-au format în zone în care existau în comun sare, gips şi anhidridă (sulfat natural de calciu).

Însuşi termenul de “rocă obţinută prin evaporare” este un termen impropriu, ales de uniformitarişti, pentru a explica apariţia acesteia prin vaporizarea unor lacuri sau lagune conţinând apă sărată. De fapt nu există în prezent lacuri sau lagune aşa uriaşe, comparabile cu păturile groase de asemenea roci în coloana geologică.

Astăzi tot mai mulţi geologi înclină spre ipoteza că aceste roci s-au format direct prin precipitări şi nici într-un caz prin evaporare. Posibilitatea precipitării directe a saramurii a fost demonstrată recent prin intermediul experimentării în laborator [64]. În acest context, un cataclism global hidraulic, asigură uşor un astfel de tip de precipitare.

Probabil cea mai significantă comunicare în această direcţie, este studiul făcut de geodezianul rus Sozansky [1,pg.106], care a concluzionat că fenomenele “prin evaporare” sunt cel mai probabil rezultatul mişcărilor tectonice timpurii.

Astfel V. I. Sozansky arată [65,pg.590]: “Absenţa fosilelor de organisme în depozitele vechi de sare, indică că formarea straturilor de sare nu s-a datorat evaporării apei marine în mările dintre continente. Analizele geologice recente, incluzând date din adâncurile oceanelor, permit concluzia că aceste depozite de sare au o origine juvenilă şi că ele s-au deplasat din adâncuri de-a lungul mişcărilor tectonice”.

Acest proces a fost acompaniat de descărcările de magmă din bazin. Completa absenţă a materialelor organice din “rocile obţinute prin evaporare” este destul de concluzivă. Astfel, acelaşi autor susţine: “Este bine cunoscut că straturile de sare sunt formaţiuni pure din punct de vedere chimic şi care nu conţin urme de organisme marine. În straturile de sare care au fost formate în lagune sau mări marginale prin evaporarea apei de mare, materialele organice, dar mai ales planctonul, au intrat în bazinele de sare împreună cu apa”.

Rezultă contrar modelului uniformitarist şi conceptului de ere lungi şi îndepărtate, că rocile apărute prin “evaporare” constituie o serioasă problemă pentru acest model. Deci rocile rezultate prin falsa denumire de “evaporare” sunt clar în favoarea modelului cataclismic.

Această observaţie este şi mai puternic confirmată de depozitele geologice care prezintă în mod special interes economic şi anume cele de cărbune, ţiţei şi minereuri metalice, care conform modelului uniformitarist ar fi trebuit de asemenea să fie rezultatul unor lungi procese de transformare, de exemplu a plantelor şi animalelor în cărbune şi respectiv ţiţei.

e. Cărbunele. Toţi oamenii de ştiinţă acceptă ideea compoziţiei cărbunelui ca fiind formată din mase mari de plante fosilizate. Filoanele de cărbune sunt găsite între păturile cu straturi de şisturi argiloase, marnă, piatră de var sau gresie.

În prezent nu sunt fenomene ca să producă pe pământ cărbunele, cu toate că există turbării, dar nici una nu poate explica aşezarea straturilor verticale de cărbune. Teoria uniformitaristă a transformării turbăriilor în straturile atât de diferite de cărbune nu mai este acceptată în prezent.

Ideea că filoanele de cărbune s-au format foarte rapid, se bazează pe existenţa polistraturilor de fosile de trunchiuri de arbori în alternantă cu alte unităţi de roci, în paturile de cărbune. Dar cele mai curioase descrieri făcute de Broadhurst şi Magraw au zdruncinat puternic modelul uniformitarist [1,pg.107]. Astfel ei descriu un arbore fosilizat în poziţie verticală dint-un strat de cărbune din Blackrod lângă Wigan în Lancashire-Anglia. Acest arbore a fost prezervat ca un mulaj, şi resturile sale sugerează că a avut cca. 13m înălţime. Acest arbore a fost înconjurat de sedimente care l-au completat, punând în evidenţă o puternică rată de sedimentare în jurul lui.

Acest exemplu nu este singurul fenomen straniu conform modelului uniformitarist, din contră este un fenomen destul de comun, aşa cum afirmă şi profesorul N. A. Rupke de la Universitatea Princenton. Broadhurst ne descrie [66,pg.866]: “Este clar că pomii în poziţia de creştere (verticală) reprezintă o formă rară în Lancashire (Teichmuller, 1956, a observat şi el un arbore fosilizat în poziţie similară în zona carboniferă Rhein-Westfalia), dar existenţa lor confirmă că rata de sedimentare a trebuit să fie foarte rapidă”.

Mai sunt şi alte evidenţe pentru formarea rapidă a cărbunelui, probabil prin transportul, maselor de plante acumulate, de ape în timpul marilor inundaţii, fiind alternată cu mase mari de nisip, nămol, materiale de cimentare din toate direcţiile. Acest punct de vedere este demonstrat de Stuart E. Nevius în [67,pag.44]:

- Arborii fosilizaţi de multe ori au o poziţie în picioare sau oblică fată de verticala, în filoanele de cărbune;

- Filoanele de cărbune uneori sunt separate de sedimentele marine transportate;

- Fosile marine de forma viermilor tubulari, corali, moluşte, etc. sunt adeseori găsite în straturile de cărbune;

- Multe filoane de cărbune nu au un teren “fosil” sub ele şi în prezent geologii autorizaţi admit că ele trebuie să fie materiale transportabile;

- Mari blocuri de piatră sunt adesea găsite în straturile de cărbune;

- Aşa numitele “stigmate” uneori exemplificate prin rădăcinile arborilor fosilizaţi în cărbune, (aşa cum a arătat Rupke) reprezintă fragmente de rădăcini fosilizate de alt tip de arbori lângă trunchiurile arborilor principali fosilizaţi, şi aceasta poate fi explicată numai prin transportul “stigmatelor” de către curenţi puternici de apă (în cazul inundaţiilor catastrofice) către zonele devenite ulterior depozite carbonifere.

Din considerentele enumerate mai sus, rezultă că modelul inundaţiilor (care poate explica acumularea de vegetaţii în zona carboniferă) este mai plauzibil. De altfel, conversia vegetaţiei în cărbune prin încălzire şi compresie adiabatică, este mai uşor să fie acceptată de oamenii de ştiinţă, mai ales că în prezent cu această metodă se obţine cărbune industrial din plante, transformate prin încălzire, la presiuni ridicate.

e. Ţiţeiul. Mulţi biologi cred că ţiţeiul a fost convertit din animalele marine moarte cu milioane de ani în urmă. Originea ţiţeiului din animalele marine nevertebrate şi vertebrate, este destul de puţin cunoscută, dar oricum noile cercetări tind să convingă pe mulţi savanţi să militeze împotriva uniformitarismului, întrucât s-a demonstrat pe cale industrială că această transformare poate fi realizată repede la temperaturi şi presiuni ridicate.

f. Metalele. Formarea depozitelor de minereuri metalifere nu poate fi de asemenea explicată în termeni de proces lent uniformitarist. În prezent tot mai mulţi savanţi înclină să creadă că aceste depozite s-au format prin scurgerea magmei.

Cu toate că tot mai mulţi geologi din lume nu vor să mai accepte modelul uniformitarist pentru determinarea coloanei şi timpului geologic, la noi în ţară acest sistem de prezentare a fost singurul admis până în prezent şi continuă să fie susţinut.

Cât va dura schimbarea acestui model la noi în ţară? Deja în multe cărţi de specialitate din SUA sunt prezentate în paralel modelele uniformitarist şi catastrofic. Desigur renunţarea definitivă la modelul uniformitarist întâmpină încă multe obstacole, cele mai multe fiind de natură inerţială.

6.2. MODELUL CATASTROFIC

În subcapitolul 6.1. am arătat deficienţele modelului uniformitarist de explicare a timpului şi coloanei geologice şi anume că depozitele de fosile cât şi toate rocile geologice majore pretind un timp mult mai scurt pentru întreaga coloană geologică. Că acest model a fost adoptat fără rezerve până de curând de oamenii de ştiinţă, s-a datorat faptului că el a fost îmbrăţişat de către evoluţionişti, care sunt interesaţi să explice astfel evoluţia speciilor (evoluţie ce pretinde un timp îndelungat).

Dacă fiecare depozit a fost format rapid, aşa cum încep să încline din ce în ce mai mulţi specialişti în domeniu, rezultă că şi întreaga coloană geologică trebuie să se fi format repede. Pe de altă parte, modelul creaţionist, trebuie să interpreteze întreaga coloană geologică într-un timp relativ scurt, bine înţeles nu instantaneu, dar o perioadă scurtă de câţiva ani (deci nici într-un caz de miliarde de ani).

Aceasta implică în acelaşi timp că organismele reprezentate în depozitele de fosile trebuie toate să fi trăit în aceeaşi perioadă, şi nu în perioade separate, despărţite de milioane de ani. Pe de altă parte, fosilele găsite sunt în cea mai mare parte la fel ca şi fiinţele vii de astăzi. În consecinţă, rezultă că omul a trăit în acelaşi timp cu dinozaurii şi cu trilobiţii. Această concluzie se bazează şi pe următoarele observaţii [1,pg.115]:

a. Fiecare strat trebuie să se fi format repede, întrucât sunt o serie de factori hidraulici care au participat la formarea lor şi care nu se pot menţine constant timp îndelungat.

b. Fiecare strat succesiv din formaţia coloanei, a trebuit să se depună repede peste stratul anterior, întrucât suprafeţele neregulate de contact intre două straturi nu au fost trunchiate prin eroziune.

c. Întreaga coloană a trebuit să se formeze repede şi continuu. Acest lucru este confirmat de faptul că rocile trebuie să se fi format rapid pentru a proteja fosilele conţinute împotriva distrugerii prin descompunere. Caracterul rapid al formării întregii coloane poate fi explicat printr-un eventual cataclism. Multe dintre plantele şi animalele contemporane au fost găsite în fosile şi multe fosile de animale şi plante se găsesc încă în prezent, aceasta indicând faptul că fosilele din toate “erele” coloanei geologice au fost contemporane şi că o mare parte au supravieţuit până în era noastră.

Creaţioniştii nu pun în discuţie valabilitatea generală a coloanei geologice, şi nici în particular ordinea de depozitare a fosilelor, din cauză că aceeaşi ordine de depozitare o acceptă şi modelul catastrofic. Excepţiile care apar însă în coloana geologică, pot fi mai uşor explicate de modelul catastrofic.

Excepţiile în ordinea standard a coloanei geologice sunt în principal de două feluri:

- un anumit strat geologic asigniat drept “tânăr” poate fi găsit pe coloana geologică sub un strat asigniat drept mai “bătrân”;

- fosile asigniate drept aparţinând “erelor” diferite, se pot găsi împreună în acelaşi strat geologic.

Ambele tipuri de aceste situaţii se găsesc destul de frecvent şi evoluţioniştii ca şi creaţioniştii cunosc acest lucru. Ambele tabere admit de asemenea că acestea nu sunt situaţii normale, ci excepţionale. Întrebarea ce se pune în final este: care din aceste două modele poate mai uşor accepta aceste excepţii?

Modelul creaţionist postulează că organismele fosilelor au fost toate create în acelaşi timp de Creator. Ele au convieţuit împreună în lume. Apoi un mare cataclism hidraulic a explodat deasupra pământului, cu şuvoaie puternice de apă curgând încontinuu din cer şi erupând puternic din crusta pământului, şi aceasta pe întreg globul, însoţite în plus de scurgeri de magmă din mantaua pământului, mişcări puternice ale scoarţei pământului, alunecări de terenuri, valuri uriaşe, etc.

Mai devreme sau mai târziu toate animalele, plantele şi oamenii au pierit în acest mare cataclism. Copaci şi plante au fost antrenaţi de curenţi puternici şi căraţi spre mare. Acest model admite posibilitatea ca anumiţi munţi să se dezintegreze şi stânci să se prăbuşească în curenţi teribili. Cantităţi uriaşe de roci şi nămoluri au fost antrenate la vale de curenţi care în mişcarea lor au cărat animale şi mari mase de plante.

Pe fundul oceanelor, erupţiile de apă şi magma au nimicit repede bancuri de nevertebrate. Apele au început să-şi schimbe temperatura şi salinitatea, cantităţi mari de substanţe chimice au erupt din magmă şi s-au dizolvat în apele mărilor şi oceanelor.

Sedimentele aduse s-au amestecat cu apa din ocean şi în final sedimentele s-au fixat, în timp ce apa se infiltra mai jos, dizolvând substanţe chimice care au precipitat în cazurile în care salinitatea şi temperatura au permis acest lucru şi depozite incluse de sedimente, s-au depus unele peste altele peste tot pământul.

Prima obiecţie a evoluţioniştilor ar fi explicarea ordinii de aşezare a fosilelor pe coloana geologică. Se fac în această direcţie următoarele predicţii, conform modelului catastrofic emis de specialiştii de la Institutul Creaţionist din San Diego, California [1,pg.18-21]:

a. Conform modelului, în timpul cataclismului, au fost mult mai multe animale nevertebrate omorâte şi prinse în capcana sedimentelor, aceasta întrucât ele erau mai puţin mobile şi de obicei fără putinţă de scăpare, iar pe de altă parte se admite conform predicţiei că înainte de cataclism erau probabil şi cele mai multe.

b. Animalele omorâte şi prinse de sedimentele transportate vijelios au trăit în comun în aceeaşi regiune în perioada de precataclism.

c. În general, animalele care au trăit în văi şi depresiuni, au murit primele şi au format primele straturi de depuneri şi astfel straturile reprezintă relativele zone de habitat.

d. Nevertebratele marine au fost găsite de obicei pe rocile de jos ale coloanei geologice, întrucât ele au trăit pe fundul mărilor.

e. Vertebratele marine (peştii) au fost găsite pe roci mai ridicate în coloana geologică în comparaţie cu nevertebratele, ele trăind în apele marine la nivele mai ridicate, de obicei în zonele apropiate de suprafaţa mărilor.

f. Amfibiile şi reptilele au fost găsite de obicei pe coloană şi mai sus, pentru că ele au trăit pe pământ şi au fost transportate de curenţii hidraulici mai târziu şi depozitate peste straturile deja formate.

g. Trebuie să fie puţine sedimente cu animale şi plante terestre în structurile joase ale coloanei.

h. Primele evidenţe de plante terestre trebuie să fie pe coloana geologică la aceleaşi nivele cu amfibiile şi reptilele, întrucât ele au fost antrenate spre mări de râurile învolburate, împreună cu acestea.

i. În stratul marin, nevertebratele au fost dirijate local şi apoi sortate hidrodinamic în ansamblele cu aceleaşi mărime şi forme. Când apa turbulentă şi sedimentele s-au liniştit, animalele simple, îndeosebi cele sferice şi cu forme aerodinamice s-au aşezat primele la fund, şi de aceea ele apar pe coloana geologică în poziţia cea mai de jos.

j. Mamiferele şi păsările au fost găsite in general la înălţimi mai ridicate pe coloana geologică fată de reptile şi amfibii, şi aceasta din cauza zonelor în care au locuit ele şi din cauza mobilităţii lor mai mari. Din această cauză păsările de exemplu au fost prinse doar ocazional de sedimente şi antrenate de acestea, restul au murit şi s-au descompus.

k. Din cauza instinctului animalelor mari de a convieţui în hoarde, în special în situaţiile periculoase, fosilele acestora au fost găsite adeseori în număr mare la un loc, iar din cauza marii lor abilităţi de a scăpa de furiile cataclismului o lungă perioadă de timp, ele au fost găsite pe poziţia superioară a coloanei geologice.

l. Foarte puţine fosile omeneşti au fost găsite în total şi aceasta din cauză că oamenii au reuşit să scape în cea mai mare parte de furia iniţială a apelor şi trupurile lor s-au descompus în cea mai mare parte.

m. Toate aceste predicţii trebuiesc considerate statistice, pentru că fenomenele de natură cataclismică acceptă multe excepţii, adică modelul catastrofic face o predicţie pentru aranjarea în general ordonată a depozitelor, dar admite şi excepţii ocazionale.

Se observă că aranjarea ordonată a fosilelor pe coloana geologică, considerată de evoluţionişti ca fiind o demonstraţie pentru evoluţia vieţii pe pământ, este la fel prezisă şi de modelul creaţionist rival cu mai multă precizie şi cu mai multe detalii, diferenţa principală constă doar în aprecierea timpului pentru coloana geologică. Primul model o apreciază la cca. 1-6 miliarde ani iar al doilea la câţiva ani, încât vechimea pământului în al doilea caz a fost estimat la zeci de mii de ani.

În schimb excepţiile sunt inamicul principal al modelului evoluţionist. Astfel, nerespectarea ordinii de alezare a straturilor pe coloana geologică în anumite zone explorate pe pământ reprezintă o enigmă pentru uniformitarişti. În schimb, modelul catastrofic admite anumite anomalii, de exemplu: roci bătrâne au fost aruncate peste rocile tinere şi de asemeni sedimente mai bătrâne au fost aruncate peste rocile tinere prin erupţii de magmă şi deplasări de plăci tectonice.

Asemenea exemple se găsesc în multe părţi, o descriere de inversiune în estul Mării Mediterane este dată de B. I. Ryan, care arată că pietre de var datate de uniformitarişti la 120 milioane de ani au fost găsite deasupra nămolurilor stratificate datate la o vârstă de 5 la 10 milioane ani [68,pg.316].

Alte excepţii le reprezintă fosilele din diferite zone ale coloanei care sunt găsite amestecate împreună într-un anumit strat. Evoluţioniştii încearcă să explice acest fenomen prin “contaminarea” straturilor bătrâne cu materiale intruse mai tinere, fără să poată să dea alte amănunte.

Una din cele mai spectaculoase anomalii de fosile, o reprezintă Cretaceus Glen Rose din centrul statului Texas. Aici în straturi de piatră de var au fost găsite laolaltă urme de paşi de oameni şi dinozauri, ca exemplificare că oamenii şi dinozaurii au trăit împreună.

Cele mai curioase excepţii pentru evoluţionişti, le constituie oasele oamenilor “moderni” în roci care au fost presupuse de aceştia că s-au format cu milioane de ani mai devreme decât apariţia omului. Ne referim la Lady de Guadelupa [69], Craniul Calaveras [70,71,72], apoi Craniul Castenedola [70,71] şi multe alte excepţii.

Rezidurile catastrofice.

Creaţioniştii sunt convinşi că este destul de evident că modelul general al cataclismului, explică corect straturile fosilizate de pe coloana geologică şi conform acestui model, întreaga coloană geologică a fost formată rapid în timpul scurt cât a durat catastrofa şi nu distanţat în timp de sute de milioane de ani. Cu toate că mişcările vulcanice şi tectonice au fost profunde şi substanţiale, straturile s-au format pe bază hidraulică, astfel încât cataclismul a avut la bază o inundaţie la nivelul întregului pământ, deci a fost potopul.

Dar multe dintre cele mai înalte formaţiuni, altfel spus, cele mai multe suprafeţe de pe pământ sunt tributare în formarea lor mai mult de însuşi perioada scurtă a potopului.

În perioada post-potop au avut loc mişcări puternice tectonice, vulcanice, activităţi glaciale ca şi furtuni şi inundaţii de o amploare doar la nivel regional. Pentru aprecierea corectă a modelului catastrofic, noi trebuie în primul rând să facem ipoteze referitoare la cauze majore care au declanşat cataclismul. Se pune întrebarea: “Care a fost cauza potopului, însoţit de activităţile tectonice?”, aşa cum au fost postulate de modelul catastrofic şi pe care actualele straturi geologice se pare că le reflectă, reprezintă o întrebare majoră ridicată adeseori de evoluţionişti.

Cheia răspunsului, conform modelului creaţionist, îl constituie observaţia făcută asupra rocilor din coloana geologică, şi anume că toate rocile, din toate “erele” geologice dinaintea cataclismului, împreună cu fosilele de plante şi animale conţinute, indică pentru toate o climă caldă, fără să se observe existenţa unor zone climatice distincte cum există în prezent pe pământ.

Chiar şi evoluţionişti ca R. H. Dott şi R. L. Batten admit [73,pg.298]: “Există observaţii îndelungate care ne indică că clima pământului în timp a fost mai omogenă şi mai blândă decât astăzi. Dacă este aşa, prezentul desigur nu reprezintă cea mai bună cheie pentru trecut în termen de climat”.

Unii savanţi au explicat aceasta, prin prezenţa fosilelor de faună şi floră (care trăiesc de obicei în prezent în zona subtropicală) în coloana geologică din regiunile polare. Acest lucru este greu de explicat, întrucât rotirea planetei pe orbită eliptică înclinată în jurul soarelui, ar pretinde o zonare climatică pe pământ.

O explicaţie plauzibilă o dă modelul creaţionist al Scolii de la San Diego, care presupune că această climă constantă şi plăcută pe întreg pământul, a fost asigurată de o pătură care-l înconjura şi care a asigurat condiţii de “seră”. Această pătură atmosferică conţinea în preponderenţă ozon, bioxid de carbon şi vapori de apă, apoi probabil oxigenul şi azotul necesar vieţii.

Cel mai important element pentru menţinerea efectului de seră îl reprezintă vaporii de apă, care probabil erau în cantităţi mari în atmosferă (la înălţimi medii şi mari) şi aceasta ar explică existenţa cantităţii de apă necesară potopului.

Pe de altă parte, modelul cataclismic postulează mişcări puternice tectonice şi de magmă, ca şi puternice disturbări hidraulice şi de sedimente, în fundul oceanului. Acesta postulează şi a doua sursă de apă necesară potopului, şi anume existenţa vastelor cantităţi de apă subterană încălzite în rezervoare mari, probabil în crusta sau mantaua pământului, situaţie care mai există şi în prezent dar în cantităţi mult mai mici.

Creaţia primordială a acestor două rezervoare de apă, la înălţime în troposferă şi în adâncime în crusta pământului, au servit la două scopuri deci: în primul caz pentru a asigura un habitat perfect pe pământ iar în al doilea caz pentru a asigura o energie hidraulică puternică pentru cataclismul universal numit potopul.

Climatul favorabil, dinaintea potopului, a asigurat o abundenţă de plante şi animale pe pământ, o longevitate şi o dezvoltare deosebită a organismelor vegetale şi animale.

Declanşatorul ploii torenţiale şi deci iniţiatorul cataclismului poate fi de mai multe feluri, dar o explicaţie de fapt cea mai simplă, care se poate presupune că a declanşat cataclismul, s-a datorat unei erupţii de apă presurizată din crusta pământului, care a declanşat o reacţie şi în alte puncte din jurul pământului ca apoi să ducă la condensări puternice ale vaporilor de apă din stratosferă şi atmosferă şi să producă o “rupere de nori” generalizată pe tot globul.

Un astfel de model de cataclism şi cauzele sale se regăsesc ulterior cataclismului, din când în când, dar la nivel mult mai redus, după cum urmează:

a. Formarea munţilor. Una din cele mai importante probleme nerezolvate de modelul geologic uniformitarism este problema formării munţilor. Majoritatea lanţurilor de munţi din prezent sunt, vorbind din punct de vederi geologic, tineri.

Evoluţioniştii admit că munţii Himalaia s-au ridicat după apariţia omului pe pământ. Cele mai multe ridicări s-au produs cel mai târziu în epocile terţiară sau pleistocenă [74]. Vasta perioadă izostatică necesară pentru reajustarea după potop, probabil a dus la mişcări pe orizontală şi pe verticală a unor părţi din continente şi aceasta ar explica formarea lanţurilor muntoase.

b. Glaciaţia. Înainte de cataclism, efectul de seră, nu a permis formarea de gheţari şi aizberguri. Cataclismul a eliberat uriaşe energii de pe continentul inundat către atmosferă, astfel că în final, după ce potopul s-a terminat, au apărut precipitaţiile şi sub formă de zăpadă în regiunile polare. Aceste fenomene au dezvoltat mari gheţari continentali în epoca pleistocenă.

c. Precipitaţiile. Este cunoscut că în timpul şi după perioadele glaciale apărute pe calotele sudică şi nordică ale globului, în zonele ecuatoriale şi tropicale erau foarte multe ploi. Deserturile inclusiv zona Sahara, aveau apă în abundenţă. Toate lacurile şi bazinele interioare aveau multă apă şi râurile cărau multă apă. Aceste ploi abundente, erau de multe ori urmate de furtuni violente, vizualizate pe coloana geologică prin inundaţii regionale şi reţinute de mitologia tradiţională a oamenilor din timpurile preistorice.

d. Vulcanismul. Erupţiile subterane care au însoţit potopul, au aruncat mari cantităţi de lavă, acest lucru este evidenţiat de bogatele roci vulcanice depuse pe coloana geologică. Probabil, acţiunile vulcanice au continuat intermitent timp îndelungat după potop şi ele continuă şi azi dar în mai mică măsură.

Toate aceste fenomene, arătate mai sus şi denumite fenomene reziduale catastrofismului şi anume: formarea lanţurilor muntoase, erele glaciale, precipitaţiile, vulcanismul, împreună cu multe alte fenomene, reprezintă fazele posterioare potopului. Ele trebuie să se fi impus cu mare intensitate în timpul potopului, dar cu intensităţi amortizate după acesta.

Acum este încă dificil să se dateze exact când a avut loc potopul, dar oricum el este admis de tot mai mulţi savanţi.

În ceea ce priveşte coloana geologică, ordinea generală de aşezare a straturilor este prezisă de ambele modele: evoluţionist şi respectiv creaţionist, numai durata şi perioada în care au avut loc aceste fenomene, diferă între cele două modele.

Şcoala de la San Diego a propus în Tabelul 6.2. o explicare în timp a coloanei geologice, în comparaţie cu modelul evoluţionist [1,pg.129].

Desigur, acest model simplificat trebuie dezvoltat cu atenţie, pentru a se obţine o coloană geologică revizuită. Trebuie să ţinem cont că a fost depusă o muncă uriaşă de către mii de savanţi geologi şi de alte specialităţi, pe o perioadă de 150 de ani, pentru construcţia coloanei geologice standard, astfel că munca pentru reclasificarea acestei mase uriaşe de material, reprezintă o lucrare monumentală, care nu poate fi făcută peste noapte.

Această interpretare a datelor geologice în acord cu geologia cataclismului va trebui să includă în evaluare toate metodele de datare modernă, inclusiv metodele radiometrice atât de discutate în revistele de specialitate. Desigur, noi trebuie să admitem în prezent că nu există metode pentru determinarea directă a vârstei fiecărei roci.

SISTEMUL STANDARD	STAGIUL CORESPUNZĂTOR FAŢĂ DE POTOP
Recent	Perioada post potop, de dezvoltare modernă a lumii
Pleistocenă	Post potop, cu perioade de glaciaţii, ploi intense şi mişcări tectonice împreună cu activităţi vulcanice puternice
Terţiară	Perioada finală a potopului şi respectiv faza post potop de reajustare (de amortizare).
Mezozoică	Faza intermediară a potopului, cu un amestec de depozite continentale şi marine.
Paleozoică	Depozitare în fundul mării şi în falii, formate în primele faze ale potopului.
Arheozoică	Crusta originală datând din perioada creaţionistă, care a fost disturbată de schimbările din timpul cataclismului.