2. METODELE DE LUCRU ŞTIINŢIFICE
Răspunsul la întrebările: “Ce este ştiinţa?” şi “Care sunt metodele sale de lucru?”, reprezintă un punct crucial în discuţiile referitoare la conceptele despre primele origini. În prezent, o mare parte dintre oamenii de ştiinţă susţin că ştiinţa poate investiga orice arie a cunoaşterii. Se pune întrebarea cât de valabilă este aceasta afirmaţie. Este posibil în prezent să se studieze cu metodele ştiinţifice originea universului, originea vieţii pe pământ şi originea omului?
Răspunsul este negativ pentru o mare partea a cestui domeniu şi o mare parte dintre cercetători recunosc acest lucru.
În prezent se admite că începuturile multor discipline ştiinţifice pot fi localizate în Orientul Apropiat şi Asia şi anume: în Babilon, Egipt, China pentru algebră, geometrie şi astronomie şi în Grecia şi Imperiul Roman pentru matematici, fizică, logică şi filozofie.
Contrar celor susţinute în secolul XX de către evoluţionişti în scoli şi universităţi, în prezent se afirmă din ce în ce mai mult că apariţia şi dezvoltarea ştiinţelor nu este în conflict cu Biblia. Acest lucru a fost argumentat de Stanley L. Jaki în lucrările sale [39,40,41], de H. Butterfield în [42] şi alţii care au arătat că ştiinţa modernă a fost născută în cultura iudeo-creştină din punctul de vedere al concepţiei despre lume, pe când ştiinţa despre lume a fost născută moartă în celelalte culturi antice.
Aşa cum a arătat S. L. Jaki [39], filozofii şi oamenii de ştiinţă din Evul Mediu şi cei care sunt consideraţi precursorii epocii moderne: Roger Bacon, Robert Grosseteste, Francis Bacon, Copernicus Galileo, Tycho Brahe, Linne Linneaus, John Ray, Robert Nuttall, Johannes Kepler şi Isaac Newton au creat începutul diferitelor ştiinţe moderne, bazaţi pe principiile transmise de învăţătura iudeo-creştină despre lume. Aceştia au crezut că universul, incluzând pământul, a fost creat de Dumnezeu.
Ideea creaţiei a fost puternic susţinută şi de alţi oameni de ştiinţă de la sfârşitul secolului al XIX, printre care: Robert Boyle, Michael Faraday, James Clerk Maxwell, Gregory Mendel şi Louis Pasteur. Lista poate fi extinsa cu: Virchow, Cuvier, Agassis, Morse, Dalton, Isaak Barow şi Seth Ward fondatorii Societăţii Regale din Marea Britanie.
Metodele tradiţionale ale ştiinţei şi necesităţile pragmatice ale tehnologiei, care acompaniază expansiunea ştiinţei, au dus la dezvoltarea vertiginoasă a ştiinţei în ultimul secol.
În momentul în care baza creştină a ştiinţei a fost uitată (sau în sfârşit a fost ignorată), au apărut idei care au căutat să evite necesitatea unui Creator pentru începuturi sau în prezent pentru menţinerea legilor de guvernare ale universului.
Astfel în timpul lui Spinoza şi Kant universul a fost considerat “închis”. În concordanţă cu Kant, nu mai trebuie să gândim că Dumnezeu trebuie să mai intervină. Funcţia providenţială a lui Dumnezeu a fost separată şi închisă în rai, astfel că ştiinţa şi religia există şi funcţionează separat.
2.4. SISTEMUL ŞTIINŢIFIC DE LUCRU
Activitatea cercetătorului ştiinţific constă în a formula şi controla (testa) sistematic enunţuri şi sisteme de enunţuri, în ştiinţele empirice în speţă, el construieşte ipoteze, sisteme teoretice pe care le confruntă cu experienţa, prin observaţie şi experiment [155,pg.73].
Reprezintă teoria care studiază structura sistemului conceptual şi metodele unei teorii date, în scopul stabilirii limitelor valabilităţii şi a domeniului de aplicabilitate a respectivei teorii, precum şi a găsirii metodelor de construire mai raţională a acesteia [43].
Apariţia geometriilor neeuclidiene a pus în discuţie noţiunea de axiomă. Aceste două geometrii au apărut după ce o serie de geometri au căutat să găsească o demonstraţie pentru faimosul postulat al lui Euclid referitor la câte paralele pot fi duse printr-un punct exterior la o dreaptă dată. Această demonstraţie s-a dovedit imposibilă, până când, în acelaşi timp, doi geometri au avut ideea să renunţe la el socotind că-l pot înlocui cu un postulat contradictoriu cu acesta.
În prezent există trei tipuri de geometrii:
a. geometria euclidiana, cu postulatul lui Euclid valabil (care poate fi enunţat şi sub forma: printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă şi numai una singură).
b. geometriile neuclidiene de tipul Lobacevski-Bolyai, cu postulatul lui Euclid nevalabil (printr-un punct exterior unei drepte date se pot duce două paralele la acea dreaptă).
c. geometriile de tipul Riemann, cu postulatul lui Euclid nevalabil (printr-un punct exterior unei drepte nu se poate duce nici o dreaptă paralelă la acea dreaptă).
Această situaţie ca şi alte experienţe cu determinarea vitezei absolute a pământului, care a dus la apariţia teoriei relativităţii etc., au făcut ca oamenii de ştiinţă să-şi schimbe concepţia despre axiome. Pentru Aristotel şi pentru oamenii de ştiinţă care au lucrat până la sfârşitul secolului trecut, o axiomă era un adevăr evident. Pentru oamenii de ştiinţă actuali, o axiomă este ceea ce ne permite să organizam o teorie în mod corect.
Hilbert arată că o teorie axiomatizată constă în “stabilirea unui schelet de concepte care permite punerea în ordine a unor fapte” [44].
Structura axiomatică a unei teorii cuprinde în primul rând termenii primitivi şi propoziţiile primitive care sunt acceptaţi convenţional, şi vor trebui să îndeplinească anumite condiţii, pentru ca în primul rând să nu ducă la contradicţii.
Schema axiomatică devine:
1. partea axiomatică:
a. termenii primitivi, acceptaţi convenţional;
b. propoziţii primitive, acceptate convenţional.
2. partea derivativă:
a. termeni definiţi;
b. propoziţii demonstrative.
3. reguli de derivare:
a. pentru termeni (reguli de definiţie);
b. pentru propoziţii (reguli de deducţie).
Axiomele trebuie să satisfacă condiţiile:
- să fie necontradictorii;
- să fie suficiente.
Aceleaşi condiţii trebuie să le îndeplinească şi ideile primitive. Şi ele trebuie să fie necontradictorii, independente şi suficiente. Axiomatica aristotelică, dominantă până la sfârşitul secolului trecut, se garanta singură, fiindcă avea garanţia din afara ei (garanţie obţinută în urma multor observaţii). Axiomatica contemporană, trebuie să se garanteze singură, dar această fundamentare nu este întotdeauna uşoară.
Construcţia unui sistem formal
Un sistem formal este constituit din simboluri şi reguli de combinare ale acestora. Termenii primitivi sunt:
- indicii, adică semnele iniţiale cu care se va lucra;
- operăriile, adică moduri de a combina semnele pentru formarea unor noi termeni;
- reguli de formare, care specifică cum se construiesc termenii noi cu ajutorul operaţiilor.
Propoziţiile elementare, formează o listă de “predicate” arătându-se numărul şi felul lor şi enumerând obiectele, adică “argumentele” care pot primi aceste predicate.
Teoremele elementare cuprind:
- axiomele, acceptate ca adevărate fără demonstraţie;
- regulile de procedură cu care se pot obţine propoziţii “adevărate” şi noi în cadrul sistemului.
2.6. LIMITELE METODOLOGIEI ŞTIINŢIFICE
Este important de stabilit în mod clar, limitele disciplinelor ştiinţifice, întrucât ele studiază fenomenele şi lucrurile naturale în mod empiric (după efectuarea de experimente), cantitativ şi corectabil.
Principiul empiric. Ştiinţa este bazată pe evenimentele care pot fi observate. Din antichitate deja, oamenii de ştiinţă au studiat lucrurile şi mediul lor natural, folosind aparate, pe care le-au folosit pentru ca să extindă abilitatea lor de observare.
Principiul empiric al ştiinţei a fost o cale de definire a naturii credinţei ştiinţifice, aceasta s-a bazat întotdeauna pe metodele de testare ştiinţifică.
Ştiinţa modernă în prezent pregăteşte experienţe pentru a studia fenomene şi aspecte în condiţii speciale de laborator.
Principiul cantitativ. Fondatorii ştiinţelor moderne au pus un accent deosebit în investigaţiile lor, pe realitatea ce poate fi măsurabilă. Fizicienii în special fac măsurători cantitative în termeni ca: lungime, greutate, volum, densitate, etc. Pe de altă parte, valorile spirituale ale umanităţii, (precum morala), nu sunt măsurabile, şi ele sunt în afara scopului investigaţiei ştiinţifice.
Principiul corectabilităţii. În timpul efectuării de măsurători, oamenii de ştiinţă utilizează anumite metode şi aparate de măsură, a căror precizie creste în timp, şi deci mereu se fac corecţii în descrierea fenomenelor studiate.
Atribuţiile de bază ale ştiinţei. Se pot enumera următoarele atribuţii de bază ale cercetării ştiinţifice:
a. Obiectivitatea ştiinţei este posibilă;
b. Obiectele naturale şi/sau evenimentele există în afară (sau independente de observator);
c. Relaţia între cauză şi efect poate fi identificată;
d. Ideile ştiinţifice sunt testabile;
e. Există o uniformitate în natură.
Acestea sunt datele de bază pentru gândirea inductivă la care Bacon a insistat să adiţioneze gândirea deductivă a scolasticilor. De fapt toată munca ştiinţifică se bazează pe încredere, încrederea în atribuţiile de bază ale ştiinţei.
Dar prin extinderea acestei încrederi, azi mulţi scriitori şi oameni de ştiinţă cred că ştiinţa poate investiga orice arie a cunoaşterii. Mulţi cercetători speculativi sau scenarişti de acţiuni fictiv-ştiinţifice scriu diferite scenarii despre origini.
Una din caracteristicile generale ale ştiinţei include acumularea de lucruri şi date clasificate. În ultimii 50 de ani acumularea a fost în progresie geometrică.
A doua caracteristică este componenta dinamică a ştiinţei, care conduce la dinamismul dezvoltării ei şi implicării ei directe în tehnologie.
La întrebările: “Ce este ştiinţa?” şi “Ce este ştiinţific?” se pot da o serie de răspunsuri după cum urmează:
a. Ştiinţa este o ramură de studiu care este preocupată atât de mulţimile conectate ale adevărurilor demonstrate cât şi cu factorii sistematic clasificaţi şi mai mult sau mai puţin corelaţi, obţinându-se legi generale şi care includ metode demne de încredere pentru descoperirea adevărului pur în interiorul domeniului său.(Oxford Dictionary).
b. Ştiinţa poate fi descrisă sub două forme:
- ştiinţa este o mulţime de cunoştinţe folositoare şi practice şi metoda de obţinerea lor;
- ştiinţa este o activitate intelectuală pură, N. Campbell.
c. Ştiinţa este o serie de concepte care s-au dezvoltat ca rezultat al experimentării şi observaţiei şi este rodnică într-o mare măsură prin experiment şi observaţie. J.B.Conant,1951.
d. Distincţia importantă între ştiinţă şi alte sistematizări constă în aceea că ştiinţa se autotestează şi se autocorectează. Testarea şi corecţia sunt date prin înţelegerea observaţiilor, care pot fi repetate în esenţă, obţinându-se aceleaşi rezultate cu persoane care le operează corect folosind aceleaşi metode şi cu aceleaşi modelari. C.Dimson,1961.
e. Ştiinţa este mulţimea cunoştinţelor obţinute prin metode bazate pe autoritatea observaţiei. Robert Fischer,1975.
Ţinând cont de definiţiile prezentate mai înainte putem sintetiza că impulsul dinamic al metodei ştiinţifice îl reprezintă următoarele mecanisme: punerea problemei (adică ipoteza) şi testarea procesului şi deci în mod necesar metoda ştiinţifică implică predicţia. Predicţia ca să fie folositoare metodei ştiinţifice trebuie să fie verificată prin testarea empirică.
Privită sub acest unghi, problemele originii universului, originii vieţii, originii omului sunt greu de rezolvat numai cu metodele ştiinţei.
Deasemeni, în acord cu definiţiile pentru ştiinţă menţionate mai înainte, ştiinţa foloseşte următoarele mijloace în procesul cunoaşterii [13,pg.67]:
a. Observaţia, care constă în abilitatea folosirii directe sau indirecte a vederii, auzului, mirosului şi gustului;
b. Întocmirea definiţiilor operaţionale, care constă din descrierea aspectelor şi/sau a proceselor şi activităţilor;
c. Clasificarea, cuprinde: ordonarea şi aranjarea informaţiilor în categorii convenite, în funcţie de caracteristici similare sau contrare;
d. Întocmirea întrebărilor şi ipotezelor, reprezintă o expunere a unei formulări surprinzătoare şi a unor răspunsuri care pot fi testabile;
e. Predicţia, enunţă condiţii anticipate bazate pe datele cunoscute;
f. Măsurarea, reprezintă determinarea numerică a dimensiunilor;
g. Experimentarea, este examinarea cu atenţie a condiţiilor variabile şi constante;
h. Interpretarea datelor, reprezintă analizarea sumară a datelor pentru folosirea în procesele de clasificare, concluzie şi comunicare;
i. Comunicarea, este prezentarea sub formă de tabele, gravuri şi transmiterea orală sau scrisă pentru factorii significanţi;
j. Formularea modelelor, organizarea conceptuală pentru relatarea ideilor şi claselor de date;
k. Reexaminarea, evaluarea suplimentară a interpretărilor, comunicărilor şi modelelor pentru corectare şi îmbunătăţire.