11. LIMBILE, RASELE ȘI CIVILIZAȚIA UMANĂ

Dacă omul este produsul unor procese naturale, întâmplătoare, așa cum afirmă evoluționiștii, atunci acțiunile și comportarea sa vor fi diferite de ale omului care se consideră opera Creatorului finalizată cu un scop anume.

În acest domeniu de studiu, au apărut o serie de lucrări și analize diametral opuse realizate de creaționiști și respectiv evoluționiști, și desigur în ultimii ani, modelul evoluționist total a suferit o serie de înfrângeri, în special în domeniile politic și economic după ce sistemul comunist sovietic (cel mai "evoluat" în istoria omenirii) s-a destrămat.

11.1. DE UNDE SUNT SOȚIILE LUI CAIN ȘI ALE FRAȚILOR SĂI?

Plecând de la principiul de bază al modelului creaționist, oamenii au drept strămoși o pereche Adam și Eva. Creatorul ar fi putut porni de la mai multe perechi, dar probabil acest lucru n-a fost necesar, din cauză că acest cuplu Adam și Eva a fost din punct de vedere genetic perfect la creere. Rezultă că la început intermariajul realizat între frați și surori a fost posibil și necesar pentru propagarea rasei umane.

Conform legii entropiei, care se aplică și în biologie, baza genetică perfectă de la cuplul inițial, s-a deteriorat, încât azi căsătoriile consangvine duc la rezultate biologice dezastroase. Astăzi în jur de 2.000 de situații malformatice și boli specifice sunt cauzate de mutațiile genetice.

Modelul creaționist fiind în general simplu și clar nu are motive ca să prezinte o altă modalitate pentru expansiunea rasei umane. De altfel o mare parte dintre savanții creaționiști acceptă ideea că prima pereche umană a fost dotată de Creator cu gândire, limbaj și scriere. În acest caz putem accepta drept document istoric prezentarea din Biblie de la Geneza 5:4 care prezintă probabil una din cele mai vechi informații: "După nașterea lui Set, Adam a trăit opt sute de ani și a născut fii și fiice".

11.2. MIGRAȚIA GENERALĂ. MODELELE DE DISPERSIE CREAȚIONIST ȘI EVOLUȚIONIST

Modelul creaționist, consideră începutul umanității prin crearea perechii Adam-Eva acum aproximativ 7.000-10.000 de ani. După ce noile descoperiri științifice au confirmat existența potopului, descris pe larg în cap. 6.2, mulți creaționiști susțin că cei opt membri ai unei singure familii au putut să supraviețuiască marelui cataclism - Potopul, pe înălțimile din Mesopotamia de Nord, așa cum se afirmă în Geneza cap. 2 și respectiv cum afirmă și unele legende vechi din această zonă.

Din această familie, care a supraviețuit Potopului, au apărut trei ramuri distincte de dezvoltare a omenirii și anume, cele din familiile lui Iafet, Ham și Sem. În terminologia modernă aceste ramuri pot fi recunoscute în populația indo-europeană, inclusiv caucazienii (din ramura Iafet), apoi populația mongoloidă și negroidă (din ramura Ham) și în sfârșit semiții, ce includ pe evrei, arabi și alte familii antice, ca de exemplu asirienii, etc. (din ramura Set).

Modelul creaționist susține că la început familiile urmașilor lui Noe au trăit împreună, dar după un timp, ele au început să se mute, să se despartă grupurile unele de altele sub presiunea suprapopulației; împrăștiindu-se din zona centrală, adică Mesopotamia de Sud [141].

Când liniile mai multor migrații radiază dintr-un singur centru, situația este mai mult sau mai puțin serie, fiecare așezare mai depărtată de centru folosind din ce în ce mai puțin imaginile culturii originale care a fost preluată de la centru. Astfel, nivelul cultural va scădea spre periferie, dar în timp noi centre culturale se pot stabili prin amestecarea tradițiilor vechi și noi.

Dar degradarea grupurilor migratoare, care s-au îndepărtat tot mai mult de centru și s-au izolat, s-a datorat în mare parte și hranei foarte diferită, insuficientă să mențină în totalitate rigoarea organismului. Alimentația incompletă în proteine, vitamine sau excedentară în anumite substanțe, a afectat creșterea normală a tinerilor.

Prof. Custanei [141] a studiat influența alimentației deficitare asupra craniului uman, testând loturi de eschimoși contemporani, care au o dietă modernă (cu mâncare preparată la cald) și completă (cu vitamine și legume) cu schelete și loturi de eschimoși care folosesc încă hrană crudă și a găsit modificări la anumite oase craniene și anumiți mușchi faciali. El consideră că fenomenul de degradare a populației preistorice s-a produs în anumite zone geografice în caz de izolație de grupurile principale de populație, ceea ce explică deformarea scheletului și a craniului la "strămoșii omului" din care evoluționiștii susțin că au evoluat oamenii moderni.

Aceasta a fost cauza interpretării greșite de acum 50 de ani, în sensul că Omul de Neandertal ar fi un strămoș din care a evoluat omul modern. În prezent marea majoritate a savanților admit că Omul de Neandertal avea o mișcare verticală normală și o viață umană normală.

Descoperirile arheologice demonstrează că fosilele grupurilor de oameni cele mai deformate (strămoșii cei mai bătrâni cum afirmă evoluționiștii) au fost găsite în zonele cele mai îndepărtate de centru (zona de centru fiind localizată în regiunea Babilon și Asia Mică), așa cum rezultă din Fig. 11.1. la 11.4.

Aşa cum rezultă din Fig. 11.3, majoritatea fosilelor de Homo erectus au fost localizată în Java, China şi în Africa. Despre cele găsite în Orientul Mijlociu, se afirmă de specialişti, că acestea ar reprezenta o specie de oameni separată [13,pg.251].

În comparaţie cu cele de Australopitecus, fosilele de Homo erectus au fost găsite în întreaga Lume Veche cu excepţia Australiei.

Referitor la fosilele de Homo sapiens, fig. 11.4, se poate observa că ele au fost găsite în cantităţi mari şi în zone geografice întinse care cuprind în special Europa şi Mesopotamia de nord. Discuţiile care apar acum se referă dacă Homo sapiens reprezintă o nouă emigraţie din Orientul Mijlociu spre periferii sau reprezintă urmaşii populaţiei plecate anterior, adică Homo erectus.

Modelul evoluţionist susţine contrariul şi anume, că strămoşii omului

s-au răspândit din Africa şi Extremul Orient spre Europa şi Orientul Apropiat.

11.3. DE UNDE SUNT OAMENII DIN CAVERNE?

În acest domeniu au apărut o serie de povestiri şi filme de ficţiune despre lupta oamenilor din caverne împotriva duşmanilor (care constau de obicei din animale răpitoare) şi respectiv apariţia “geniilor” prin evoluţie, care au condus “oamenii din caverne” la actualul sistem de viaţă modern, prin descoperirea invenţiilor de bază: focul, roata, domesticirea animalelor de pe lâng㠓casă”, etc.

Modelul creaţionist este clar în această problemă. De unde au apărut oamenii de Neandertal, Cro-Magnion, etc.? Ei sunt descendenţii familiei lui Noe, care au emigrat din Babilonia spre Africa, Europa şi Asia. Oamenii “cavernelor” au fost descoperiţi în depozitele pleistocene, pe care creaţioniştii conform modelului lor referitor la coloana geologică o consideră apărută postpotop [35,pg.154-158]. Astfel diferite ramuri ale familiei umane, s-au răspândit şi au trăit izolate una de alta.

Membrii unei ramuri dispersate în grupuri mici, prin izolarea lor geografică, s-au reprodus izolat. Fiecare grup va căra doar o fracţiune din fondul comun total genetic, sau din caracteristicile genetice ale populaţiei din care s-a desprins.

Această dispersie a survenit din centrul original al populaţiei şi aceste mici grupuri au putut “căra” puţine cunoştinţe tehnologice cu ele şi de multe ori acestea s-au pierdut datorită noilor condiţii geografice şi de mediu. Dispersarea în grupuri mici probabil a contribuit la scăderea importanţei multor factori organizatorici-administrativi. Dispersia populaţiei pe un spaţiu mare geografic implică o reducere a necesităţilor de apărare împotriva invadatorilor şi împotriva raidurilor prădătoare. Mijloacele de apărare pot fi abandonate. Apoi dispersia populaţiei poate duce la abandonarea agriculturii, întrucât mâncarea putea fi culeasă din pomi, hrana fiind suficientă pentru grupuri mici de oameni.

Lipsa inter-schimburilor dintre grupuri a putut duce la “degenerarea” şi în final la “primitivarea” grupurilor.

Acest fenomen a fost observat de curând în interiorul insulei Mindanao din Filipine [140,pg.219]. S-a estimat că populaţia din această zonă s-a izolat acum 500-800 ani şi s-a descoperit că acum 500 de ani oamenii din această insulă practicau agricultura şi aveau o manufactură dezvoltată, confecţionând variate unelte. În prezent, acest grup de oameni din centrul insulei, după o lungă perioadă de izolare şi scutit de presiunea dată de competiţia pentru spaţiu, mâncare şi alte necesităţi, nu mai posedă cunoştinţe de agricultură şi în afara sculelor primite de curând prin schimb, posedă doar câteva unelte confecţionate din piatră şi bambus.

Pe când civilizaţia s-a dezvoltat relativ rapid în zonele din Asia şi Europa puternic populate, grupurile dispersate de oameni din diferite regiuni din America, Australia şi Africa de sud au continuat să rămână sau să degenereze spre o stare primitivă; aceasta ar justifica găsirea în aceste zone de fosile de “oameni din caverne”; multe dintre ele fiind asociate cu unelte simple.

Nu este nici o surpriză că oamenii de Neandertal posedau o cultură şi o tehnologie mai înaltă decât oamenii de azi din centrul insulei Mindanao.

11.4. RASELE ŞI LIMBILE VORBITE

Modelul creaţionist este complet şi logic în privinţa originii raselor umane. Diferitele grupuri de triburi sau naţiuni au apărut şi s-au dezvoltat din cei opt membri supravieţuitori ai potopului şi deci au la bază o unitate biologică. Desigur problemele sunt mult mai complicate când se încearcă explicarea detaliată a originii diferenţelor fizice între diferitele triburi rezultate dintr-un singur arbore comun.

În ceea ce priveşte mutaţiile genetice, care au dus la apariţia raselor, diferenţa este enormă între creaţionişti şi evoluţionişti, întrucât primii afirmă că mutaţiile sunt dăunătoare şi nu ajută la dezvoltare, ci din contră la stagnare sau degenerare; de aici rezultă că mutaţiile în grupurile mici, izolate va distruge în timp populaţia, cu mult mai devreme ca să apară vreo mutaţie întâmplătoare benefică. Creaţioniştii agreează ipoteza lui Mendel că în cazul unei populaţii mari, la care genele sunt variate, populaţia în întregul ei, tinde să-si menţină constante caracteristicile ei dominante.

Conform predicţiei actualului model creaţionist, fiecare organism la apariţia sa a fost dotat de Creator cu structuri potenţiale ce să se poată adapta rapid la variaţii mari ale mediului înconjurător, în scopul conservării şi perpetuării rasei.

Prin emigrarea repetată a populaţiilor de la centru spre periferie, au apărut deci de-a lungul timpului rasele de oameni, din cele trei ramuri de bază. La această diviziune în aspectul şi comportarea diferitelor grupuri şi naţiuni au contribuit: deplasarea repetată de la centru cu izolarea unor grupuri, influenţa mai mult sau mai puţin limitată a grupurilor din jur în lunga perioadă istorică (de câteva mii de ani), limba vorbită, tradiţiile religioase şi naţionale, dezvoltările inegale a agriculturii şi tehnologiilor.

Modelele de explicare a raselor de către evoluţionişti se împart în două grupe mari şi distincte: modelul evoluţionist clasic şi modelul nou megaevoluţionist, ceva mai prudent în explicarea raselor.

Considerând omul strict ca un organism biologic, modelul evoluţionist clasic, consideră că specia umană (Homo sapiens) poate fi divizată în diferite “subspecii”. În terminologia evoluţionistă clasică, o rasă reprezintă o specie incipientă, şi dacă dezvoltarea rasei beneficiază de “condiţii de existenţ㔠atunci rasa se va prezerva (în dauna alteia care va dispărea), sau eventual va deveni o nouă specie mai bună.

Homo erectus trebuie să fi evoluat în Homo sapiens care probabil va evolua în Homo supermus (superman). Acest concept a fost dominant de-a lungul secolului al XIX-lea şi a produs o serie de filozofii aberante: Darwinismul social, imperialismul militarist, rasismul lui Nietzsche.

Este significant faptul că în cartea sa The Origin of Spiecies by Natural Selection, Darwin a introdus subtitlul: Prezervarea raselor favorizate în lupta pentru viaţă. În această carte sunt analizate rasele de plante şi animale şi este clar că autorul a inclus şi diferite rase de oameni în acelaşi concept.

Thomas Huxley, marele evoluţionist de la sfârşitul secolului trecut a susţinut: “Nici un om raţional nu va crede că un negru mediu dotat este egal sau superior unui om alb”.

Evoluţioniştii moderni sunt mai prudenţi când se referă la rasele umane, dar conform modelului acceptat de ei sunt obligaţi să recunoască [143,pg.474]: “Rasele umane au de fapt aceeaşi semnificaţie biologică ca şi subspeciile altor specii de mamifere”. În prezent megaevoluţioniştii evită să dea un model referitor la apariţia raselor, şi aceasta din cauza dezastrelor datorate diferitelor filozofii rasiste influenţate de modelul evoluţionist.

Atât creaţioniştii cât şi evoluţioniştii consideră că segregaţia poate apare dacă comunicaţia poate fi întreruptă între grupuri şi naţiuni. Menţinerea comunicaţiei ridică implicit problema limbilor vorbite.

Diferenţa fundamentală reală între un grup sau altul de oameni, nu este una distinct rasială, ci mai degrabă de limbă. Dacă două grupuri nu pot vorbi unul cu altul, nu există o cale de a coopera efectiv unul cu altul şi cu atât mai mult de a se obţine căsătorii între membrii grupurilor. Se pare că diferenţele rasiale sau tribale trebuie să fie în primul rând datorate diferenţelor de limbă.

Dar atunci se pune problema, cum poate fi explicată originea diferitelor limbi, mai ales când toate triburile şi toate naţiunile provin dintr-o populaţie străbună comună?

În primul rând trebuie să luăm în considerare modelul creaţionist referitor la limbă, care afirmă că omul a fost creat de Creator, şi în acest context, limba are un scop bine determinat de comunicare între oameni, limbajul fiind dat primei perechi de oameni. În acest caz, se poate afirma că diferenţele între instinctele animalelor şi raţiunea umană, între mârâitul animalelor şi inteligenţa speciei umane, sunt practic calitative şi nu numai cantitative, cum consideră evoluţioniştii.

Se poate afirma că limbajul omenesc este absolut distinct de orice sistem de comunicare între animale. O confirmare în această direcţie este faptul că cele mai “primitive” triburi au uneori cel mai complex limbaj. Acest lucru a fost obligat să-l admită şi George Simson, unul din doctrinarii evoluţionismului modern [143,pg.477]: “Limbile vechi care pot fi rezonabil reconstruite, sunt de altfel moderne, sofisticate, complete din punctul de vedere al unui evoluţionist”.

În prezent sunt cunoscute mii de limbi diferite şi este destul de dificil pentru o persoană să înveţe altă limbă decât a lui maternă. Pe de altă parte, este clar că toate limbile pot fi analizate în termeni consacraţi ai ştiinţelor lingvistice şi oricare din ele poate fi învăţată de oamenii care au o altă limbă maternă. Acest lucru demonstrează că toate limbile sunt înrudite şi pleacă de la o limbă veche comună.

Evoluţioniştii n-au explicaţii pentru limba vorbită în general sau pentru limbile vorbite pe glob în special.

Modelul creaţionist acceptă scenariul de diferenţiere a diferitelor grupe de oameni în primul rând prin transformarea limbii primare a populaţiei originale în limbile distincte pentru diferite triburi şi naţiuni, această separare poate fi determinată în viitor printr-un studiu intens a înregistrărilor preistorice.

11.5. CIVILIZAŢIILE VECHI

În conformitate cu modelul creaţionist, omul a fost creat de la început bine precizat, şi deci complet dezvoltat din punct de vedere biologic. Mai mult a fost dotat cu inteligenţă şi capacitatea de gândire asemănătoare omului de astăzi şi unii savanţi creaţionişti înclină să susţină că omul în afară capacităţii de vorbire avută de la început, a fost dotat şi cu capacitatea de a transmite anumite idei prin scris, ultima concluzie este în concordanţă cu ultimele descoperiri geologice şi că studierea atentă a Bibliei, Cartea Geneza, în care sunt prezentaţi urmaşii unor familii.

Desigur el nu a primit de la început oraşe gata construite şi nici echipamente tehnologice, dar a fost înzestrat de către Creator cu abilitatea şi disponibilitatea să utilizeze pământul şi resursele sale, în conformitate cu scopul Creatorului.

Evident progresul obţinut în dezvoltarea tehnologică a omenirii de-a lungul ultimilor sute de ani, dă o aparenţă de progres evoluţionist, dar la o analiză mai profundă, această dezvoltare tehnologică reprezintă o dovadă împotriva evoluţionismului în general şi aceasta întrucât progresul tehnologic al oamenilor se datorează capacităţii lor de a transmite abilitatea şi cunoştinţele dobândite din generaţie în generaţie, în contrast cu animalele.

Câteva animale (furnicile, albinele, unele specii de rozătoare din Africa, câinii din prerii, etc.) au un sistem social, dar acesta este organizat pe baze instinctive şi rămân aceleaşi din generaţie în generaţie. Unele animale, în special maimuţele antropoide pot gândi în anumite situaţii simple care le apar în viaţă, dar aceste cunoştinţe nu sunt transmise altor generaţii şi specia nu progresează.

Modelul evoluţionist, când se referă la om, porneşte de la “omul cavernelor”, brutal şi ignorant, existenţa lui datorându-se vânării animalelor sălbatice şi a culegerii de fructe din pădure.

Omul primitiv şi-a dezvoltat încet o agricultură primitivă şi a început domesticirea unor animale şi apoi după milioane de ani, a început să locuiască în localităţi având o formă incipientă de organizare socială, şi în final după ce a învăţat să folosească metalele, a ajuns în stadiul final de dezvoltare de om “civilizat”.

Deci conform acestui model, evoluţia biologică a omului a dus la evoluţia socială şi culturală în societăţile omeneşti. Modelul evoluţionist al istoriei omenirii este prezentat în Tabelul 11.3 [1,pg.187].

Datările din tabelul de mai sus, au fost în general acceptate de evoluţionişti până de curând, deoarece ei trebuie să facă mereu revizuiri, uneori drastice, şi aceasta pentru că noile metode de datare, îi obligă să scurteze mereu vechimea civilizaţiilor datate anterior.

Creaţioniştii recunosc că au fost oameni care au trăit în caverne, care au folosit unelte de piatră şi au supravieţuit prin vânat şi culesul de fructe sălbatice, dar aceste fenomene izolate nu au reprezentat o treaptă în evoluţia omenirii, ci din contră, au reprezentat involuţia anumitor grupuri de oameni care sau degradat biologic, social şi cultural, prin izolare.

Modelul creaţionist este destul de clar şi precis în prezentarea istoriei umane, având un suport puternic arheologic, şi este bazat şi pe scrierile vechi, în special pe Biblie (care este recunoscută astăzi şi de către savanţii din întreaga lume, că foloseşte în Cartea Genezei înregistrări şi scrieri foarte vechi, practic unele din timpul creaţiei omului).

Acest model prezintă originea civilizatiilor astfel:

a. Originea civilizaţiei poate fi localizată undeva în Orientul Mijlociu, lângă Muntele Ararat (unde înregistrările istorice indică că aici s-a dezvoltat populaţia salvată după Potop, sau lângă Babilon).

b. Oriunde o nouă aşezare a fost localizată, se poate pune în evidenţă de un scurt interval de “era de piatră”, care este urmată destul de repede de o urbanizare.

c. Abilitatea pentru realizarea de tehnologii avansate a fost pusă în evidenţă foarte devreme în istoria fiecărei regiuni, urmată adeseori de intervale de declin datorate invaziei altor popoare.

d. Evidenţe ale civilizaţiilor au apărut mai mult sau mai puţin pe întreg globul, cu anumite întârzieri în funcţie de distanţa fiecărei zone în comparaţie cu Centrul de dispersie.

11.5.1. Olăritul

Invenţia meşteşugului ceramicii folosită pentru olărit, construcţii civile şi sculptura, au fost depistate de cercetările arheologice foarte devreme şi olăritul a devenit elementul esenţial în compararea diferitelor civilizaţii şi al amplorii comerţului la un moment dat.

Cyrill S.Smith afirmă [145,pg.908]: “Arderea figurinelor a fost folosită deja acum 9.000 de ani în Orientul Mijlociu”.

11.5.2. Agricultura

Cultivarea plantelor a fost de primă importanţă pentru omenire, ea asigurând producerea de mâncare pentru supravieţuire şi a creat condiţii pentru asigurarea altor necesităţi, vocaţii şi dorinţe, prin micşorarea timpului cheltuit pentru existenţă şi prin procurarea de alte bunuri prin schimb.

Hans Helbach afirmă [146,pg.365]: “Astfel noi putem concluziona din studiile efectuate în Lumea Veche, că domesticirea plantelor a început în general în zone constituite din vestul munţilor Zagros (Irak, Iran), muntele Taurus (sudul Turciei) şi Podisul Galileea (Nordul Israelului)”.

11.5.3. Creşterea animalelor

Este interesant că atât agricultura cât şi domesticirea animalelor, a început în acelaşi timp şi în aceeaşi regiune şi anume Orientul Mijlociu [147,pg.52], aşa cum afirmă şi Halet Cambel şi Robert Braidwood: “În mare, evidenţele obţinute până acum fac sugestia că amândouă, agricultura incipientă şi domesticirea animalelor la nivelul intensiv de obţinerea hranei, au apărut în Orientul Apropiat în jur de 9.000 înainte de Hristos”.

Se presupune că domesticirea ovinelor a fost folosită nu numai pentru asigurarea hranei şi a îmbrăcăminţii, dar şi pentru sacrificii religioase aşa cum afirmă Robert Dyson [148,pg.674]: “oile ,... , au fost domesticite în jurul anilor 9.000 Î.H., înaintea celor mai timpurii evidenţe pentru câini şi capre”.

11.5.4. Metalurgia

În contrast cu ce afirmă modelul evoluţionist în Tabelul 11.3, folosirea metalelor a apărut tot aşa de demult ca şi folosirea lemnului, a pietrei, a fildeşului, coarnelor, sau argilei, aşa cum afirmă Cyril Smith în [145,pg.910]: ”Cele mai vechi obiecte cunoscute din metal prelucrat, sunt câteva mărgele găsite în nordul Irakului şi datate la începutul mileniului nouă Î.H. Cuprul era la început prelucrat la rece, dar ulterior arta obţinerii diferitelor metale s-a dezvoltat rapid, încât în jurul mileniului cinci Î.H., erau deja cunoscute procedee de prelucrare a diferitelor minereuri ce conţineau metale neferoase (în special cupru), altfel spus, această perioadă poate fi socotită începutul metalurgiei”.

11.5.5. Localităţi şi oraşe

Practica de a locui în comunităţi organizate nu reprezintă o evoluţie a civilizaţiei umane, adică o continuare a punctelor 1 la 4 şi aceasta pentru că civilizaţiile urbane au început şi s-au dezvoltat devreme, în special în Mesopotamia. Marele oraşe sumeriene, pot fi considerate cele mai vechi centre culturale, ele având o organizare de o complexitate considerabilă aşa cum afirmă Cambel şi Braidwood [147,pg.51]: “Noi cunoaştem acum că înainte de anul 7.500 Î.H., populaţia în unele părţi ale Orientului Apropiat, a avut un nivel cultural dezvoltat, marcat prin producţia de plante şi animale, prin convieţuirea în sate agricole...”.

Aceste simple “sate de fermieri” găsite prin excavările arheologice, au relevat că posedau construcţii din piatră, străzi pavate, în unele s-au găsit vehicule pe roţi şi diferite ornamente în piatră.

11.5.6. Scrierea

Cele mai noi descoperiri arheologice, plasează începutul scrierii mai târziu decât celelalte atribute ale civilizaţiei şi anume cu 5.000-6.000 de ani în urmă, dar apariţia ei a fost semnalată în aceeaşi regiune. Dr.William F.Albright, unul din cei mai autorizaţi specialişti în arheologie din Orientul Apropiat afirmă: “Sumerienii... au creat cea mai veche societate urbană cu o cultură avansată în timpul mileniului patru Î.H.” [149,pg.623].

Apare deci o diferenţă clară în datarea scrierii, făcută de exemplu la egipteni, prin însumarea vârstei listei de faraoni sau a generaţiilor, făcută după Biblie, cu cea determinată după metoda radiocarbon, prin care începuturile culturii sunt datate la 8.000-9.000 de ani Î.H. Această diferenţă între cele două tipuri de datare, se datoreşte în primul rând, aşa cum s-a arătat în cap. 9.2, erorii ce apare la folosirea metodei radiometrice pentru perioade de timp mai vechi de 4.000 ani.

Dacă se foloseşte metoda de datare cu radiocarbon corectată care să ţină cont de scăderea câmpului magnetic al pământului în timp, aşa cum pretind specialiştii creaţionişti în datare, vârsta de 8.000 de ani reprezintă în realitate doar 5.000 Î.H. În acest caz începuturile producţiei agricole, a metalurgiei şi urbanizării ar coincide cu începutul scrierii.

Acesta ar fi argumentul principal prin care o mare parte din creaţionişti susţin posibilitatea ca omul să fi fost dotat de la început cu noţiuni elementare de scriere de către Creator, aceasta mai ales după o analiză severă a manuscriselor care au stat la baza redactării Cărţii Geneza de către Moise.

Disputa ce apare în datare, în conformitate cu înregistrările scrise şi/sau respectiv a metodei radiocarbon a dus la căutarea şi a altor metode pentru datare, care eventual să constituie baza pentru calibrarea metodei radiocarbon, când se doresc datări pentru perioade cuprinse între 1.000-10.000 de ani Î.H. Studiile făcute de curând în dendrocronologie (datarea prin studierea cercurilor la arbori), au reuşit să asigure un suport pentru etalonarea datării cu radiocarbon. Primele studii au început pe pinii cu con ţepos din California şi Nevada şi aceasta pentru că cei mai bătrâni pini în viaţă din acest soi, sunt evaluaţi la o vârstă de 4.900 ani (estimare făcută după forma şi numărul inelelor). Aceşti arbori au fost apoi dataţi prin metoda radiocarbon, realizându-se o primă încercare de etalonare a ei.

Prin această corecţie făcută metodei carbon, aceasta a indicat că cele mai vechi vieţuitoare au trăit pe pământ cu cca. 5.000 de ani Î.H. şi aceasta ar permite datarea celui mai mare cataclism, a Potopului. Desigur acest sistem de datare conţine mult subiectivism, dar prin comparare şi calibrare cu alte metode, precizia lui se va îmbunătăţi.

11.6. ORIGINEA RELIGIILOR

Din punct de vedere ştiinţific, religia poate fi definită în trei moduri [13,pg.1]:

a. Credinţa în divinitate (sau puterea supremă), sau puterea de ascultare şi adorare a Creatorului.

b. Expresia acestei credinţe în ritual şi comportament.

c. Un anumit sistem specific al credinţei care constă în comportare şi preamărire.

De fapt, atât modelul creaţionist cât şi cel evoluţionist, acceptă că omul este într-adevăr conştient, că el este estetic, religios, pe când animalele nu au aceste calităţi.

Modelul ştiinţific creaţionist postulează un Creator omnipotent, omniscent, personal, ce are un scop în toate acţiunile sale, şi care a creat toate lucrurile, inclusiv omul (cununa creaţiei Sale). Acest model recunoaşte legea ştiinţifică a cauzei şi a efectului ei. Creatorul, supranumit şi Cauza Primară este evident capabil să creeze omul ca fiinţă religioasă, cu inteligenţă, scop în viaţă şi motivaţie etică.

Termenul religie are un sens foarte larg, el incluzând şi unele concepte de estetică.

Evoluţia este în ultimă instanţă şi ea o religie, de altfel ca şi ateismul.

Acesta este şi motivul pentru care creaţioniştii obiectează în învăţarea exclusivă în şcoli a modelului evoluţionist, pe motiv că este singurul model ştiinţific. În unele state din SUA, deja, în scoli s-a reglementat predarea în paralel a celor două modele.

Că evoluţia reprezintă o religie, este recunoscut oficial de Asociaţia Umanistă Americană [1,pg.196]: “Umanismul este credinţa că omul îşi planifică singur destinul său. El este o filozofie constructivă, o religie nonteistă, a vieţii... Asociaţia Umanistă Americană este una nonprofit, organizaţie scutită de taxe, încorporată la începutul anului 1940 în Ilinois pentru scopuri educative şi religioase”.