Cele cinci minuni astrale geocentrice

 A. Bisericesc (Scripturisc + patristic) geocentric

B. Heliocentric

Temă: Încercaţi să vă reprezentaţi cele două minuni în cadrele de referinţă A şi B. Partizanii modelului B vor întâlni dificultăţi cu totul insurmontabile, deoarece în cazul opririi pământului din rotaţia sa diurnă, sau, mai rău, al unei evoluţii orbitale diurne în sens invers, toate legile inerţiei şi gravitaţiei vor intra în colaps total, lor rămânându-le în ultimă instanţă fie:

- să nege cele două minuni, fie total, fie să le dea un sens figurat, alegoric, etc.;
- să presupună că Dumnezeu a anihilat în întregime pe parcursul minunii toate aceste legi şi a preluat direct controlul asupra situaţiei, ele revenind la normal după terminarea minunii, recurgând în acest caz, aşa cum am spus, la atotputernicia lui Dumnezeu. Şi dacă este atâta credinţă, de ce mai contestă geocentricitatea fixă şi mişcarea soarelui în jurul pământului?

Nu numai atât, dar se vorbeşte aici şi de faptul că şi luna s-a oprit pe cer!: „să stea soarele spre Gavaon şi luna despre valea Aialonului.” Cum este cu putinţă să se întâmple acest lucru, şi ca cele două corpuri să se vadă în acelaşi timp pe cer la o distanţă nu prea mare? Dacă pământul se roteşte în jurul soarelui şi luna se roteşte în jurul pământului înseamnă că s-a oprit şi luna. Luna are o mişcare incontestabilă, şi Scriptura ne spune în acelaşi verset „să stea”, adică atât soarele cât şi luna. Cum se poate explica atâta incoerenţă, acelaşi verb pentru un corp static şi unul mobil? Desigur că este absurd, ci rezultă limpede că ambele corpuri se mişcă şi au stat. Vezi pentru aceasta şi Avacum III, 10: „Soarele şi luna stătu întru rânduiala ei.”

Matei Vlastare: - „Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai vârtos nevariat de-odată cu universul ca şi cum ar fi fost aşteptând sfârşitul creării universului, iar în ziua a şasea se formează omul prin mâinele lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocţiul şi fiind luna mai că asemenea cu soarele în abundanţa splendorii… înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pe acela ce avea să împărăţească asupra creaţiunii… apoi aşa după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia.”

Cât despre „problemele fizice” puse în discuţie, ele fac parte exact din domeniul credinţei: facerea lumii, a pământului, soarelui, lunii, stelelor, cerului, etc. sunt dogme revelate de Duhul Sfânt prin prooroci, şi constituie fără nici o îndoială articole de credinţă şi de mântuire. Anatema celor ce nu cred întocmai cuvintele Scripturii şi propovăduiesc (fie şi ca ipoteză de lucru) altceva, diferit, sau, şi mai rău, potrivnic. Sfinţii Părinţi nu au făcut nimic de acest fel, care să fi fost primit de Biserică!

Mărturisim şi noi atotputernicia lui Dumnezeu. Dar atunci, oare de ce nu se poate accepta poziţia geocentrică fixă a Tradiţiei?

4. Eclipsa de soare de la Răstignirea Domnului

Până aici, cele trei minuni s-au petrecut în Vechiul Testament. Dar iată că ele se încununează cu o a patra minune, de data aceasta din Noul Testament: întunecarea (eclipsa) soarelui la momentul Răstignirii Domnului:

„Iar din al şaselea ceas întuneric fu preste tot pământul, până la al nouălea ceas.” (Matei XXVII, 44)
„Şi fiind ceasul al şaselea, întuneric fu preste tot pământul până la al nouălea ceas.” (Marcu XV, 33)
„Şi era ca la al şaselea ceas, şi întuneric se făcu preste tot pământul, până la al nouălea ceas, şi se întunecă soarele şi se spintecă catapeteasma Bisericii prin mijloc.” (Luca XXIII, 44).

Pentru câte minuni cuprinde întru sine minunea lipsirii soarelui, ceia ce mai presus de fire s-a făcut la Răstignirea Domnului, sau mai bine a zice, a întunecării soarelui.

„De vreme ce, când Domnul nostru S-a răstignit, amiază era de primăvară, adică de douăsprezece ceasuri ziua, şi douăsprezece ceasuri noaptea, după aşezământurile Sfinţilor Apostoli, şi după grăitorii pentru Pascalie. Şi fiindcă soarele nu de la sineşi s-a întunecat, precum Origen a socotit, ci luna şi cu toate că a fost lună plină şi de patrusprezece zile, după dumnezeiasca Scriptură, viind sub soare şi împreună mergând, l-a întunecat pe el, precum dumnezeiescul Dionisie Areopagitul a şi văzut cu ochii săi împreună călătoria aceasta şi întunecarea, aflându-se în Heliopolis al Egiptului împreună cu Apolofan, şi învederat scrie pentru aceasta în trimiterea cea către Policarp. Acestea zic, aşa mai-nainte fiind cunoscute, vezi câte minuni au urmat şi câte legi ale firii s-au schimbat întru această lipsire mai presus de fire.

- Că după legile firii, în vreme când este lună plină, cu neputinţă este a călători soarele împreună cu luna, fiindcă atunci se află amândoi luminătorii după potrivire, adică, dacă soarele se află la amiazăzi cea deasupra pământului şi la cel despre vârf mijlociu semn al cerului ce se numeşte zenit, luna se află drept după potrivire la cel de sub pământ mijlociu semn al cerului ce se numeşte nadir. Şi altfel. Asemenea şi dacă soarele se află la apus, luna se află la răsărit. Însă la Răstignirea Domnului, legile acestea fireşti s-au schimbat şi s-au făcut împreună călătoria soarelui şi a lunii mai presus de fire şi preaslăvită.

- Că, luna a păşit înainte şi într-un minut a luat douăsprezece ceasuri întregi. Că în minutul acela întru care se cădea să se afle la semnul cel de sub pământ nadir, ea s-a aflat la semnul cel mai deasupra pământului zenit fiindcă alergând cu nespusă şi mai neînţeleasă grăbnicie, pe dedesubt de mijlocul emisferei celei de sub pământ, până la cealaltă emisferă mai presus de pământ, a ajuns pe soare la mijlocul cerului, întru al şaselea ceas al zilei întru care S-a răstignit Domnul, şi aşa au călătorit împreună cu dânsul…

- …Şi amiazăzi cea luminată a Vinerii celei mari s-a făcut prea adânc miez de noapte. Şi cu urmare, întunecarea aceasta s-a făcut peste toată lumea şi peste tot locul… Pentru aceasta a zis cu glas împreună şi câte trei evangheliştii. Matei (XXVII, 46), Marcu, (XV, 33), şi Luca (XXIII, 44): «Şi întuneric se făcu preste tot pământul.»

- Că, luna după ce a acoperit tot discul soarelui, a urmat împreună cu dânsul către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri întregi, până la al nouălea ceas (ora 15 - 3) după cum dumnezeieştii evanghelişti zic: Matei, XXVII, 45, Marcu, XV, 33 şi Luca XXIII, 44. Adică, nu câte puţin puţin acoperindu-l pe el, sau descoperindu-l, precum urmează la lipsirile cele fireşti, ci întocmai tot pe dânsul acoperindu-l întru aceste trei ceasuri – 12 -15. Care este mai presus de fire şi preaslăvit.

- Că, după ce luna trei ceasuri a acoperit pe soare, iarăşi l-a descoperit, însă împotriva rânduielii celei fireşti. Căci când se face împreună călătorie firească şi întunecare a soarelui, partea adică cea dintâi a soarelui ce se va întuneca, aceia iarăşi întâi se luminează. Însă atunci partea adică cea întâi a soarelui ce s-a întunecat aceea pe urmă s-a luminat, şi iarăşi partea cea de pe urmă ce s-a întunecat aceea întâi s-a luminat. Pentru aceea scria către Policarp acest dumnezeiesc Dionisie pentru aceasta zicând: «Şi iarăşi nu dintru aceiaşi şi căderea şi curăţirea făcându-se, ci din cea împotrivă după potrivire.»

- Că, după ce luna a urmat împreună cu soarele către apus, acoperindu-l pe el trei ceasuri până la al nouălea ceas (3) din zi, nu i-a urmat mai mult, nici n-a apus împreună cu dânsul, nu: Ci, lăsîndu-l pe el acolo la locul cerului al ceasului al nouălea, ea s-a întors înapoi la răsărit. Şi până să treacă soarele depărtarea cerului a celor trei ceasuri, ce au rămas până să se săvârşească ziua şi să apuie, luna a grăbit şi cele nouă ceasuri le-a trecut în trei ceasuri, şi aşa când soarele s-a aflat la marginea apusului, luna s-a aflat după potrivire în cealaltă margine a răsăritului şi aşa s-au aşezat iarăşi amândoi luminătorii şi s-au arătat în rânduiala lor cea firească. Pentru care şi pentru aceasta scria lui Policarp, pasărea cerului Dionisie: «Şi iarăşi pe dânsa (adică pe lună) o vedem, de la al nouălea ceas (3) până seara la potrivirea soarelui stând cu preaslăvire. Adu-i aminte încă şi altceva lui (adică lui Apolofan) căci ştie că şi căderea aceasta de la răsărituri am văzut-o începându-se, şi până la marginea soarelui venind, apoi împotrivindu-se înapoi.»

Încât ca să semuim toate cele mai-nainte zise la Răstignirea Domnului, luna: 15 cincisprezece ceasuri a păşit înainte, adică a mers înainte din drumul cel firesc şi din locul său, 12 douăsprezece adică, până ce a venit din jos de semnul cerului de miazănoapte, şi a ajuns pe soare la semnul de miazăzi al acestuiaşi cer, şi 3 (trei) ceasuri întru care a urmat soarelui către apusuri, acoperindu-l pe el, şi 9 ceasuri această lună a mers înapoi, întorcându-se înapoi la răsărit. Şi de aici luna o noapte şi o zi a ei a făcut atunci în 42 (patruzeci şi două) de ceasuri întregi. Şase adică ceasuri, pe care le avea luate de la apusul ei cel firesc, până ce a venit la mijlocul emisferei celei de sub pământ, iar 24 (douăzecişipatru), păşind înainte, precum am zis, şi iarăşi întorcându-se înapoi, iar 12 (douăsprezece) ceasuri, mergând de la răsărituri până la celălalt apus al ei şi împlinind lungimea nopţii, după fireasca sa rânduială şi mişcare.

Văzut-ai frate, câte minuni cuprinde întru sineşi o singură minune a lipsirii soarelui, care s-a făcut în vremea Răstignirii Domnului? Slăveşte de aici pe Hristos Cel ce S-a răstignit, care deşi cu Trupul spânzurat pe Cruce, dar cu dumnezeirea era Atotputernic şi lucra nişte minuni ca acestea, după cum zice acest Dionisie; în Trimiterea către Policarp: «Atâtea sânt cele mai presus de fire ale vremii celei de atuncea şi lui singur Hristos Celui a toate pricinuitor putincioase, care fac mari şi preaslăvite ale cărora nu este număr. Această minune mult minunată a lipsirii soarelui, cu de-amănuntul cercându-se a stătut de-ajuns a lui Dionisie, şi lui Apolofan, greci fiind să cunoască dumnezeirea lui Iisus Hristos. Că dumnezeiescul Dionisie aceasta privind-o mai-nainte a ghicit şi a zis: «Un Dumnezeu neştiut cu Trupul pătimeşte, pentru care totul s-a întunecat şi s-a clătit.» (Mihail Singhelul, în cuvântul de laudă cel către dânsul). Iar Apolofan cel ce a rămas grec, mai-nainte a ghicit şi el, şi i-a zic dumnezeiescului Dionisie: «Acestea o bunule Dionisie, sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri.» Adică acestea sânt schimbări ale dumnezeieştilor lucruri, după Pahimer. Că se va schimba înşelăciunea întru adevăr, întunericul în lumină, moartea în viaţă, omul se va face Dumnezeu şi cele asemenea acestora. Lipsirea aceasta o arată şi din greci Flegon scriitorul de ani, în 13 al cronografilor. Şi din cei vechi dintru ai noştri, African în 5 al cronografilor. Şi Eusebiu Pamfil. Şi din cei de pe urmă dumnezeiescul Maxim Pahimerul, Ghenadie Scolarul, Nichifor Teotoche şi Corderie Iezuitul în cărţile cele de curând date la iveală în două volume ale Sfântului Dionisie. Însă nu aşa de limpede aceasta au spus-o. Iar Domnului nostru Iisus Hristos, Celui ce prin o minune ca aceasta şi-a făcut cunoscută dumnezeirea Sa şi a încredinţat-o, fie-I slavă şi stăpânire în veci. Amin.” (Sf. Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut)

În figura de mai sus răsăritul a fost pus la stânga, iar, consecvent miază-zi (zenitul) este pus sus. Luna plină parcurge drumul de la miază-noapte (nadir) până la miază-zi, ceasul 6 (12) într-un minut. Avem acum de-a face cu o dublă eclipsă; de soare şi de lună, aceasta devenind invizibilă, ca la lună nouă. Şi aceasta deoarece în cazul unei eclipse de soare este imposibil să avem simultan şi luna plină, ambii luminători găsindu-se pe aceeaşi parte, sau emisferă, luna fiind în dreptul soarelui. Situaţia continuă până la ceasul 9 (15), după care soarele continuă drumul său către apus (la echinocţiul de primăvară ceasul 12, -18 -), iar luna se întoarce în poziţia opusă, adică la răsărit, devenind din nou lună plină.

Orizontul „simţit” este orizontul ce poate fi observat din punctul de vedere al unui observator aflat undeva pe pământ. Orizontul „gândit” este identic cu ecuatorul pământesc şi ceresc, şi desparte cele două emisfere pământeşti şi cereşti.

O confirmare în puţine cuvinte o vom găsi şi în Vieţile Sfinţilor la 3 octombrie, prăznuirea Sf. Dionisie Areopagitul:

„Însă vrând să se ştie desăvârşit, s-a dus în părţile Egiptului, în cetatea ce se numeşte Eliopol, pentru că acolo erau demult dascăli învăţaţi şi de la dânşii a deprins, împreună cu prietenul său Apolofan, meşteşugul citirii stelelor. Însă a fost o zi în care soarele nerăbdând să vadă pe Domnul Iisus Hristos răstignit pe cruce, pentru mântuirea noastră, la amiază s-a întunecat şi lumina şi-a ascuns-o vreme de trei ceasuri. Iar Dionisie, mirându-se a zis: «Sau Dumnezeu, Ziditorul lumii, pătimeşte, sau lumea aceasta văzută se sfârşeşte.» Acestea le-a grăit din Duhul lui Dumnezeu pentru patima Stăpânului, iar nu după înţelepciunea veacului acestuia.”

Am redat pe larg relatarea acestei minuni ce cuprinde, aşa cum se vede, mai multe mişcări şi evenimente astrale suprafireşti, aşa cum sânt descrise de către Sfinţii Dionisie Areopagitul şi Nicodim Aghioritul. Şi dacă nici pe aceşti Sfinţi nu îi vor crede, atunci nu vor crede „nici de s-ar scula cineva din morţi”. (Luca XVI, 31)

5. Repetarea acestei minuni în anul 6399 (891) în timpul Împăratului Leon cel Înţelept.

Această minune se reia aproape identic, spre zidirea sufletească a credincioşilor şi ca întărirea a ei prin repetare în anul 6399 în Bizanţ în timpul Împăratului Leon cel Înţelept, după cum aflăm din sinaxarul din 8 august:

„Şi aducerea aminte de întunecarea soarelui, de la ceasul al şaselea până la al nouălea, când s-au văzut şi stele, la anul de la zidirea lumii şase mii trei sute nouăzeci şi nouă, având soarele cincisprezece cercuri şi luna asemenea, indictionul al nouălea, pe vremea împărăţiei binecinstiţilor şi de Hristos iubitorilor împăraţi Leon înţeleptul şi Alexandru, fratele său.”

Minunea înfricoşată a avut loc şi din cauza fărădelegilor şi tulburărilor ce se petreceau în acea vreme în Împărăţie, după cum ne relatează Cronograful. Este vorba în special de comportamentul împăratului filosof Leon faţă de femei, comportament ce aminteşte întru-totul de cel al împăraţilor David şi Solomon din vechime:

„Şi curvea împăratul ca cu o palachidâe, adică ţiitoare, însă pe ascuns, de ştia numai părinţii fetei… Iar apoi o au măritat cu ştirea împăratului după un boier, anume Theodor, ce-i era boieria pre anume patriciu şi apoi l-au otrăvit iar cu voia împăratului...

Iar împărăteasa (Sf. Teofano) a fost ştiind, ce pentru aceea nu s-au fost mai bănuind.”

Dumnezeu nu întârzie să pedepsească aceste nelegiuiri:

„Iar împăratul dac-a auzit, a trimis oştile de la apus asupra lui Anghel Duca. Şi cu oştile a trimis pre un voievod, anume Constantin, medelnicerul împăratului. Şi dacă sosiră oştile şi se loviră, înfrânse Agheu Duca pre greci şi-i biruiră de tot, cât abia au scăpat Constantin cu puţintei oameni. Şi veni bătut şi fără nici o cinste la împăratul.

Iar în vremea aceea s-a făcut eclipsis soarelui, adică a întunecat, cât s-au văzut în miazăzi stelele cerului. Şi se scorni un vânt tare şi pre în vânt turnuri mari se auziră şi fulgere mari se văzură şi căzu foc din cer. Ş-au detunat şapte oameni odată, dinaintea bisericii lui Sveati Constantin, în mijlocul târgului.”

Este adevărat că nu ni se dau cu lux de amănunte detalii astronomice, aşa cum au fost relatate mai sus de către Sf. Nicodim Aghioritul, dar în orice caz, prin cele descrise, şi prin faptul că este inclus în sinaxarul Bisericesc, acest eveniment cosmic nu poate fi o eclipsă de soare obişnuită, ci îl putem trece fără nici o îndoială în dreptul minunilor. Iar având în vedere modul în care s-a manifestat această eclipsă „de la ceasul al şaselea până la al nouălea, când s-au văzut şi stele, avem toate motivele să credem că mecanismul ceresc de producere a lui ar fi putut să fi fost acelaşi ca şi la răstignirea Mântuitorului.