Cum am ajuns aici? O dezbatere electronică. Partea a III-a

Scrisoarea a VI-a

Kenneth R. Miller, 30 noiembrie 1996

Dragă Phillip,

Am arătat anterior că evoluţionismul concordă în mod satisfăcător cu dovezile din paleontologie şi ADN, şi te-am provocat să vii cu o alternativă. Nu ai făcut acest lucru. În loc să prezinţi o alternativă (care însă nu ar putea trece testele la care evoluţia rezistă), bănuiesc că preferi, mai degrabă, să aduci obiecţii, sperînd să obţii o "îndoială rezonabilă" (reasonable doubt). Bună strategie avocăţească, dar slabă strategie ştiinţifică.

Faci o greşeală serioasă atunci cînd numeşti "propagandă" secvenţa de la cîine la delfin, rugîndu-mă să "încerc să detaliez paşii funcţionali intermediari". Un exemplu perfect de critică nesusţinută de fapte. Nu am de ce să "încerc" să detaliez stagiile intermediare...ele au existat. Începînd cu un mamifer ("cîinele" tău), stadiile intermediare sunt Pakicetus, Ambulocetus şi Rodocetus, conducînd la o adevărată balenă, Basilosaurus. Chiar şi însăşi Basilosaurus este un intermediar. El era înzestrat cu nas şi avea dinţi precum aceia ai strămoşilor săi carnivori, nu ca ai cetaceelor.

Din nou, fosilele confirmă evoluţia. Învins la acest capitol, te retragi pentru a ataca mecanismul.

Tu scrii că: "Mecanismul este observat doar la nivel micro, şi cu siguranţă nu s-a arătat a fi capabil de producerea felului de alterare a dezvoltării embrionare pe care l-ar cere macroevoluţia". Observ că eşti de acord că mecanismul evoluţiei - selecţia naturală acţionînd asupra variaţiei - este un fapt observabil. Mulţumesc. Un punct pentru evoluţie. Cu toate acestea, tu restrîngi acest mecanism la "nivel micro". Din păcate pentru această afirmaţie, nu ai dreptate.

În primul rînd, multe secvenţe fosile se integrează perfect în tiparul "micro", inclusiv evoluţia mamiferelor din reptile. Chiar şi numai acestea contrazic afirmaţiile tale. În al doilea rînd, o seamă de mecanisme bine cunoscute, inclusiv mutaţia singulară a genelor, produc schimbări care se încadrează în definiţia macroevoluţiei. Acestea includ mutaţii heterocronice care modifică structurile prin schimbarea ratelor de creştere, mutaţii homeotice care schimbă identitatea a întregi organe, şi paedomorfoza, care converteşte stadiile timpurii direct în structuri adulte. Într-adevăr, în cel mai recent număr din revista Science (15 noiembrie, pag. 1082), se arată că o singură genă controlează formarea aripilor-tunică. Dacă această genă este mutată, aripa este pierdută. Refă gena, şi aripa revine la loc. Un exemplu în plus de mecanism genetic care produce schimbări macroevolutive. Al doilea punct pentru evoluţie.

Phillip, este oare posibil ca adevăratele tale preocupări să fie filozofice, iar nu ştiinţifice? Ataci faptul că într-unul din manualele mele se spune că "evoluţia este nedirijată şi fără scop". Joe Levine şi cu mine am scrie de fapt că "selecţia naturală operează într-un mod similar selecţiei artificiale, dar... fără orice scop sau intenţie". Am vrut, bineînţeles, să punem în contrast forţele naturii cu selecţia directă şi conştientă a crescătorilor. Dar ştiinţa nu poate determina "scopul", aşa încît (punct luat înapoi) această slabă alegere a cuvintelor va fi îndreptată la următoarea ediţie.

Nici chiar Michael Behe, care susţine că a descoperit "complexitatea ireductibilă" în biochimie, nu contestă descendenţa comună a vertebratelor sau validitatea arhivei fosilifere în descrierea acelei descendenţe. Singura ta critică la zi o constituie atacarea vechii noţiuni a ontogeniei care recapitulează filogenia, o noţiune despre care autorul Scott Gilbert noteză corect că "nu a fost darwinistă". Îmi place să răspund la aceste întrebări, dar mă întreb dacă ai într-adevăr vreo teorie de prezentat.

Cu cele mai bune urări,
Ken

 Scrisoarea a VI-a

Phillip E. Johnson, 3 decembrie 1996

Dragă Kenneth,

Emisiunea de la NOVA susţine implicit recapitulaţionismul, aşa cum a făcut-o şi Charles Darwin. Legea lui Haeckel nu este un "om de paie", ci o iluzie larg răspîndită, care continuă să înşele oamenii. Şi acum cu privire la fosile:

Niles Eldredge scrie: "Nu este de mirare faptul că paleontologii s-au îndepărtat de evoluţie de atîta timp. [Aceasta] nu pare a avea loc". Lucrurile noi apar brusc în roci care "aparţin" diferitor epoci, dar nu există nici un tipar al transformării graduale şi nici capacitatea de a identifica strămoşi specifici ai grupurilor majore. Cu toate că Eldredge recunoaşte că arhiva fosiliferă contrazice teoria schimbărilor adaptative graduale, cu toate acestea se numeşte pe sine un "neo-darwinist neobişnuit", vrînd să spună, se pare, că crede în teorie în ciuda lucrurilor pe care le cunoaşte ca paleontolog.

Absenţa schimbărilor darwiniste este evidentă în mod special acolo unde fosilele sunt cele mai abundente - în cazul nevertebratelor marine, de exemplu. Şi astfel Eldredge, un specialist în trilobiţi, povesteşte despre hominizi atunci cînd doreşte să vorbească despre evoluţie.

Afirmaţiile ocazionale despre forme tranziţionale, în aproape toate cazurile, implică vertebrate, şi devin "strămoşi" doar prin interpretări subiective. Poveştile despre hominizi, în mod particular, sunt abundente, deoarece oasele maimuţelor şi cele ale oamenilor sunt suficient de similare astfel încît, cu puţină imaginaţie, o variaţie de maimuţă poate fi văzută ca fiind pe cale de a deveni om.

Avînd în vedere tiparul general, e posibil ca presupusele forme tranziţionale să fie doar artefacte ale teoriei. Este arhicunoscut faptul că cercetătorii din orice domeniu vor găsi exemple care să le confirme ceea ce deja cred, în special acolo unde dovezile sunt slabe şi deschise la interpretări. Dacă vrei să testezi teoria în loc să o susţii doar, trebuie să priveşti dovezile ca pe un întreg fără să presupui că teoria este adevărată. Cînd facem acest lucru, descoperim că arhiva fosiliferă rămîne aşa cum era şi în 1859: cu obstinaţie anti-darwinistă, în ciuda eforturilor neînduplecate de a impune o interpretare darwinistă (Capitolul 4 din Darwin on Trial conţine mai multe detalii).

Acum, să presupunem de dragul argumentaţiei că Australopithecus a devenit într-adevăr Homo, iar creatura asemănătoare cu lupul, Mesonyx, a devenit într-un fel sau altul Ambulocetus. A avut loc acest proces prin acumularea de micromutaţii prin selecţie naturală? Cum şi-a îmbunătăţit acest "cîine" condiţia fizică în timp ce corpul său se afla în stadiile timpurii ale acestei transformări spre viaţa acvatică? Ce mecanism cunoscut de ştiinţă poate produce capacităţi mentale umane dintr-un creier de maimuţă? Care este sursa vastei cantităţi de informaţii necesare creării acestor minuni?

Mecanismul este cel mai important, deoarece acesta este lucrul care îl elimină pe Creator din peisaj. De fapt, mecanismul îşi găseşte principalul susţinător în filozofia materialistă, iar nu în dovezi. Dacă materialismul este adevărat, atunci "ceva" asemănător în mare cu darwinismul este o necesitate logică, indiferent de dovezi. Aceasta este cauza pentru care atît de mulţi cred cu atîta fervoare, în ciuda deziluziilor generate de fosile. Ei au fost învăţaţi că filozofia materialistă şi ştiinţa sunt, în mare, cam acelaşi lucru, şi că cea mai plauzibilă speculaţie materialistă constituie "cunoaştere ştiinţifică".

Nu propun altă teorie; explic doar de ce nu sunt convins de a ta. Cînd adevărul este că nu ştim, este mai bine să o spunem pe şleau.

Toate cele bune,
Phillip

Sursa articolului: www.pbs.org/. Ttraducere de Paul Cocei