Evoluţionismul - rod al imaginaţiei. Partea a IV-a. Un sistem de gîndire străin

"Marii apostoli ai Iluminismului sperau să realizeze societatea omenească ideală prin răspîndirea raţiunii şi ştiinţei între oameni. Iar de acolo sperau să se ajungă la o adevărată vîrstă de aur. încă de la începutul veacului [al optsprezecelea] s-a ridicat un tot mai puternic imn de laudă adus progresului prin educaţie. Locke, Helvetius şi Bentham au pus temelia generosului vis; toţi oamenii, indiferent de scoală, afară doar de cei ce rămîneau credincioşi [...] dogmei creştine a păcatului strămoşesc, credeau cu toată fiinţa lor arzătoare în perfectibilitatea rasei umane. In sfîrşit, omenirea îşi ţinea cheia destinului în propriile mîini: putea să-şi facă viitorul aproape cum voia. Înlăturînd greşelile prosteşti din trecut şi întorcîndu-se la o cultivare raţională a naturii, aproape că nu ar mai fi rămas nici un fel de piedici în calea bunăstării omeneşti care să nu poată fi depăşite. E greu să ne dăm seama cît de recentă este această credinţă în progresul uman. Lumea antică pare să nu fi avut cunoştinţă de el; grecii şi romanii îşi întorceau privirile mai curînd spre Vîrsta de Aur, de la care omul decăzuse. Evul Mediu nu admitea, desigur, o asemenea gîndire. Renaşterea, care a realizat într-adevăr aşa de mult, nu-şi putea închipui că omul poate să se ridice din nou la gloriosul nivel al antichităţii; ea îşi întorcea gîndurile cu totul asupra trecutului. Numai în veacul al şaptesprezecelea, o dată cu dezvoltarea ştiinţei, omul a putut să nutrească o astfel de ambiţie trufaşă. [...] Toţi savanţii de după Descartes dispreţuiau pe cei vechi şi luptau pentru credinţa în progres."[ J.H. Randall, The Making ofthe Modern Mind, Houghton Mifflin Co., 1926, pp. 381-82.]

De ce s-a prăbuşit concepţia despre lume a Iluminismului ? Filosofia sa pare azi cu totul naivă, iar arta sa - o vîrstă de aur cu neputinţă de atins. Există diferite cauze, suprapunîndu-se unele cu altele. Cauza principală este abordarea critică tocmai a raţionalismului pe care se întemeia întreaga concepţie luministă. Sfinţii Părinţi spun că raţiunea omenească a decăzut o dată cu căderea omului; de-aceea, ea trebuie supusă credinţei şi descoperirii dumnezeieşti, ca astfel să se ridice la o stare mai înaltă. De îndată ce raţiunea e înălţată deasupra credinţei şi tradiţiei, atitudinea ei critică îi provoacă propria distrugere. Credinţa în raţiunea omenească este cea care a produs întîi scolastica, mai apoi Reforma, căci raţiunea supunea criticii însăşi religia. Reforma a fost o critică a catolicismului medieval, iar apoi critica Protestantismului a produs filosofii atei/agnostici ai veacului al nouăsprezecelea. În fine, atitudinea critică a raţiunii a produs actuala sinucidere a raţiunii. De îndată ce omul se încrede în raţiune ca dreptar al adevărului, este obligat s-o urmeze pînă la capăt pe calea să distructivă. Nu i se poate împotrivi.

Începînd cu Evul Mediu, raţionalismul a redus sfera cunoaşterii pe măsură ce critica fiecare tradiţie şi realitatea lumii duhovniceşti - totul în afară de lumea exterioară. O dată cu filosoful englez David Hume, spre sfîrşitul veacului al optsprezecelea, raţiunea autonomă a mers în sfîrşit pînă la capăt: a distrus orice cunoaştere sigură, chiar şi pe cea a lumii exterioare. Hume spunea că nu putem cunoaşte adevărul absolut prin raţiune; putem cunoaşte doar ceea ce experiem. El scria:

"Raţiunea e o facultate subiectivă care nu are legătură necesară cu "faptele" pe care căutăm să le cunoaştem. Ea se limitează la achitarea relaţiilor dintre ideile noastre, ele însele fiind de două ori distanţate de "realitate". Iar simţurile noastre sunt la fel de subiective, căci nu pot niciodată să cunoască "lucrul în sine", ci doar o imagine a lui, ce nu are în ea elementul necesităţii şi siguranţei – "contrarul oricărui fapt real este încă posibil?."[David Hume, An Enquiry Concerning Human Understanding, apud The English Philosophers from Bacon to Mill, ed. Edwin A. Burtt, Random House-1939 New York pp.593-94.]

Iată, într-adevăr, un lucru foarte adînc înrădăcinat în gînditorii noştri moderni din ultimele două sute de ani: deznădejdea de a nu fi niciodată în stare să cunoşti ceva, care dizolvă însăşi substanţa vieţii. Crezînd în filosofia raţionalistă şi începînd a gîndi lucrurile prin ea, dai de Hume şi de alţi gînditori asemeni lui, şi, dintr-o dată, întreaga lume se dizolvă. Cu îndreptăţire deci s-au spus următoarele despre Hume de către un cercetător al filosofiei Iluminismului:

"Citirea dialogurilor lui Hume după ce ai citit cu înţelegere plină de simpatie pe zeloşii deişti şi pe optimiştii filosofi ai primei părţi a veacului optsprezece înseamnă a fi încercat de o uşoară înfiorare, de un simţămînt de nelinişte. E ca şi cum, în culmea amiezei Iluminismului, la ceasul răgazului, cînd împrejur totul pare a fi liniştit şi sigur, cineva şi-ar da seama brusc de apropiata şi neaşteptata surpare a temeliilor, de slabul şi îndepărtatul freamăt ce străbate sub terenul solid al bunului simt."[ Carl L. Becker, The Heavenly City of the Eighteenth Century Philosophers, Yale University Press, New Haven, Connecticut, 1970, pp. 68-69. ]

(Desigur, acest fapt a produs mai tîrziu marele cutremur al zilelor noastre.)

Idealul experimental în ştiinţă are o funcţie similară celei a raţiunii în nimicirea concepţiei despre lume a Iluminismului. Fiind el însuşi întemeiat pe raţionalism, acest ideal nu e nicicînd împlinit; el nu se opreşte niciodată, ci aşteaptă mereu să-şi testeze concluziile, ajungînd la altele noi. Tocmai de aceea ideile ştiinţifice se schimbă mereu, iar sinteza ştiinţifică din vremea lui Newton a fost răsturnată.

Pînă la urmă, ideea de progres a ajutat la dizolvarea vechii sinteze. În Renaştere, aşa cum am văzut, anticii erau priviţi ca adevăratul model. Se credea că, dacă ne-am putea întoarce la ei, departe de Evul Mediu şi de superstiţii, va fi grozav. Apoi cînd ştiinţele au ajuns să fie modul de gîndire dominant, a apărut concepţia ştiinţifică despre lume. Oamenii au început să vadă că orice om din ziua de azi are mai multă cunoaştere ştiinţifică decît orice om din antichitate. pentru prima dată, acum ştiinţa a înaintat în chip dramatic cu experimentele sale etc.

Este vădit că însăşi ideea de progres - ideea că prezentul clădeşte pe trecut, că generaţiile viitoare vor face mai bine decît noi, iar omul va înainta în mod constant - anulează ideea că există un criteriu statornic. Exact ca în subiectivismul lui Hume, totul devine relativ. Criteriul existentei omului e abandonat în voia sortii generaţiilor viitoare care urmează să îl îmbunătăţească. După un timp, oamenii încep să-şi dea seama că au de-a face cu o filosofie a necontenitei schimbări, a necontenitei mişcări. Atunci sufletul se revoltă. El simte că nu există pace, nu există siguranţă. La sfîrşitul veacului al optsprezecelea ideea de progres dăduse deja naştere concepţiei "evoluţioniste", care era mult diferită de concepţia statornică a lui Newton, ajungînd în prim plan în veacul al nouăsprezecelea.

Aşa se face că veacul al optsprezecelea a început cu mult optimism, dar cei mai mulţi nu-şi dădeau seama că spre sfîrşitul veacului filosofii cei mai înaintaţi urmau să nimicească orice putinţă a vreunei cunoaşteri reale a lumii exterioare şi orice criteriu statornic al adevărului. Ideile profunde de acest fel au nevoie de timp spre a pătrunde pînă la oameni, dar cînd o fac produc urmări dezastruoase.

Dezastruoasele urmări s-au văzut în Revoluţia Franceză din 1789, care a fost aplicarea revoluţionară a ideilor raţionaliste la schimbarea societăţii şi la întreaga rînduială a vieţii din afară. Sfîrşitul veacului al optsprezecelea a adus cu el sfîrşitul Vechii Ordini - sfîrşitul unei epoci de stabilitate, cînd aşezămintele omeneşti, arta şi cultura erau întemeiate cel puţin pe o rămăşită de creştinism şi de simţăminte creştine. Izbucnirea Revolutiei Franceze a coincis cu sfîrşitul civilizaţiei creştine. Înainte de 1789 era încă "Vechiul Regim"; după acest an, urmează epoca Revoluţiei, vremurile noastre.

În această perspectivă, teoria evoluţiei poate fi înţeleasă filosofic. Ea s-a ivit dintr-o căutare a unei legi ştiinţifice a progresului care să justifice înaintarea revoluţionară modernă. Teoria evoluţiei a fost propusă mai întîi de către bunicul lui Charles Darwin, Erasmus, în 1794 - la numai cinci ani de la Revoluţia Franceză. [Multi dintre prietenii şi apropiaţii lui Erasmus Darwin simpatizau cu revoluţionarii francezi. Erasmus a fost unul dintre întemeietorii Societăţii Lunare, care-i cuprindea pe simpatizanţii revoluţionarilor şi ai cărei membri erau aceeaşi cu cei ai Societăţii Revoluţionare conduse de radicalul Earl Stanhope. Erasmus îl admira îndeosebi pe Rousseau, filosoful principal al Revoluţiei. Era şi francmason, la fel ca fiul său, tatăl lui Charles Darwin. (n. ed.) ]

J.H. Randall Jr., el însuşi evoluţionist, e destul de lipsit de naivitate spre a admite că teoria evoluţiei este o credinţă, nu un fapt dovedit:

"In prezent biologii admit că, la drept vorbind, nu cunoaştem nimic de spre cauzele originii noilor specii; trebuie să recurgem la credinţa ştiinţifică că ele au loc datorită schimbărilor chimice din protoplasma embrionară."[Randall, op. cit., p. 475. O afirmaţie similară a fost făcută de un important biolog evoluţionist britanic, Prof. L. Harrison Matthews, în Prefaţa la ediţia din 1971 a Originii speciilor. "Realitatea evoluţiei este şira spinării biologiei, biologia aflîndu-se deci în situaţia aparte a unei ştiinţe întemeiate pe o teorie nedovedită - este deci vorba de o ştiinţă sau de o credinţă?... Credinţa în evoluţie este astfel paralela exactă a credinţei într-o creaţie particulară: ambele sunt concepte despre care credincioşii ştiu că sunt adevărate, dar pînă în prezent nici una nu a fost în stare să o dovedească." (n. ed.)]

Evoluţioniştii trebuie să recurgă la această credinţă fiindcă, cum înşişi spun, "orice altceva este de neconceput" - acest "orice altceva" fiind faptul că Dumnezeu a creat lumea în urmă cu 7000 sau 8000 de ani.

Randall continuă, descriind efectul evoluţiei asupra lumii:

"În ciuda acestor dificultăţi, credinţele oamenilor de azi au fost adînc impregnate de conceptul de evoluţie. Marile noţiuni şi concepte fundamentale care însemnau aşa de mult pentru veacul al optsprezecelea, Natura, Raţiunea şi Utilitatea, au lăsat cu totul loc unui nou set care exprimă mai bine ultimele idei intelectuale despre o Lume în Creştere. O mulţime de factori au conspirat la popularizarea ideii de dezvoltare cu corolarele ei...

Poate că accentul principal adus de Evoluţie în minţile oamenilor a fost cel pus asupra analizei cauzale amănunţite a proceselor de schimbare particulare. În loc de a căuta să descopere capătul sau ţinta mersului lumii ca întreg, ori să discernă cauza ultimă sau temeiul tuturor celor existente - sarcina fundamentală a ştiinţei şi filosofiei anterioare - oamenii au ajuns să cerceteze doar ceea ce este acel proces şi numai ceea ce produce el în părţile sale. Ei au respins [...] contemplarea unei alcătuiri fixe şi statice a Adevărului, adoptînd în locul ei ţelul investigării tuturor micilor adevăruri pe care le poate descoperi experimentul. Nu Adevărul care este obîrşia tuturor adevărurilor, ridicînd sufletul omenesc deasupra tuturor experienţelor omeneşti, în tărîmul celui veşnic... ci răbdătoarea, neobosita şi nesfîrşita căutare a unei infinităţi de adevăruri finite din experienţa noastră - iată ţelul oricărei strădanii ştiinţifice şi filosofice a zilelor noastre."[Randall, op. cit., pp. 475-77. ]

Randall menţionează felul cum schimbarea aşezămintelor omeneşti - diferitele idei asupra moralei etc. - întăresc credinţa în evoluţie:

"Concepţia asupra omului ca organism care reacţionează la şi acţionează asupra unui mediu complex a devenit astăzi fundamentală.[Aceasta e teza principală a concepţiei evoluţioniste şi a Epocii Revoluţionare privitor la natura umană. Ea s-a clădit din filosofia ştiinţifică a darwinismului şi din filosofia politică a admiratorului lui Darwin, Karl Marx, şi este comună tuturor construcţiilor totalitare şi utopice derivate din acestea două, inclusiv liberalismului modern şi feminismului radical. Judge Robert H. Bork, în cartea sa Slouching Towards Gomorrah: Modern Liberalism and American Decline (Regan Books/Harper Collins, New York, 1996), enunţă succint această teză evoluţionistă astfel: "Natura umană e infinit modelabilă, astfel că o natură umană nouă, mai bună şi poate chiar perfectă, se poate produce prin rearanjarea instituţiilor sociale." Feminista Shere Hite, în Hite Report on the Family, a înfăţişat această credinţă atunci cînd zicea: "Nu există nimic de felul unei "naturi umane". Mai curînd, există o structură psihologică care este implantată cu grijă în minţile noastre pe măsură ce învăţăm dragostea şi ecuaţiile de putere ale familiei - pe viată. Din fericire, familia e un aşezămînt omenesc: oamenii au făcut-o şi tot oamenii o pot schimba." (n. ed.)] Toate ideile şi aşezămintele sunt gîndite astăzi în primul rînd ca produse sociale, funcţionînd în grupuri sociale şi izvorînd din necesitatea săvîrşirii unei anumite adaptări a naturii umane la mediul înconjurător. Toate domeniile de interes uman de astăzi au fost supuse acestei generale tendinte sociologizante şi psihologizante; exemplul religiei şi teologiei este edificator. În vreme ce veacul al optsprezecelea socotea religia şi teologia ca pe un set de propoziţii deductive şi demonstrative, oamenii de azi socotesc religia în primul rînd ca pe un produs social, un mod de viată izvorît din organizarea socială a experienţelor religioase ale oamenilor, iar teologia ca pe o raţionalizare a anumitor simţăminte şi experienţe fundamentale a naturii umane. Nu mai căutăm să dovedim existenţa lui Dumnezeu, ci vorbim de "înţelesul lui Dumnezeu în experienta umană"; nu mai căutăm să demonstrăm viata viitoare, ci investigăm efectul credinţei în nemurire asupra comportamentului uman."

Vedem cît se poate de limpede că avem aici Următoarea treaptă de după Hume, care nimicise toate aceste lucruri. Nu mai poţi crede în acele idei învechite. Este o nouă treaptă, care nu are nimic de-a face cu "descoperirea ştiinţifică" a evoluţiei - nu e decît ceea ce pluteşte în aer. De vreme ce raţiunea îşi continuă marşul, va sfîrşi prin propria sinucidere.

Randall urmează: