Ce este darwinismul? Ultima parte

Supravieţuirea, în continuare, a ortodoxiei darwiniste ilustrează ideea celebră a lui Thomas Kuhn, conform căreia acumularea de anomalii nu duce, ea însăşi, la considerarea unei paradigme ca fiind falsă, deoarece "Respingerea unei paradigme fără a o substitui cu alta înseamnă a respinge ştiinţa însăşi" [5]. Această practică poate fi potrivită ca un mod de a continua activitatea profesională numită ştiinţă, dar poate fi foarte contraproductivă atunci cînd este impusă persoanelor care pun alte întrebări decît cele pe care oamenii de ştiinţă naturalişti vor să fie puse. Să presupunem, de exemplu, că vreau să ştiu dacă Dumnezeu a avut vreun rol în crearea organismelor vii. Un răspuns tipic darwinist este: nu există nici un motiv pentru a invoca acţiunea vreunei forte supranaturale, deoarece selecţia darwiniană a fost capabilă de acest lucru. Pentru a evalua acest răspuns, trebuie sa ştiu dacă selecţia naturală are cu adevărat o forţă creatoare aşa cum îi este atribuită. Nu este un răspuns suficient a spune că oamenii de ştiinţă nu au nimic de oferit in schimbul ei (selecţiei naturale). Faptul că oamenii de ştiinţă spun "nu ştim" nu îmi oferă nici o informaţie validă asupra a ce ştiu ei cu adevărat.

Nu susţin că oamenii de ştiinţă trebuie să-şi schimbe regulile şi să ignore paradigmele. Tot ce vreau de la ei este să fie sinceri şi să recunoască faptul că ei susţin teoria darwinistă, deoarece preferă o ipoteză nesigură in schimbul nici uneia. Ceea ce fac in schimb, este de a prezenta teoria evoluţionistă publicului ca un fapt ce trebuie acceptat de fiecare fiinţă raţională. Dacă există temeiuri rezonabile pentru a pune teoria sub semnul întrebării, un asemenea dogmatism este ridicol, chiar dacă cei ce se îndoiesc pot sau nu propune o teorie mai bună.

Pentru creaţionişti, darwiniştii par destul de intoleranţi şi de dogmatici cînd aceştia insista de a-şi propaga propria filosofie ca un monopol în şcoli şi în media. Bineînţeles că darwiniştii nu se simt vinovaţi. Din contră, ei se simt prost cînd creaţioniştii doresc a-şi face auzite propriile lor argumente. A prezenta evoluţia ca unica sursa de desfăşurare a ciclului vieţii li se pare darwiniştilor a fi abia o măsură de protejare a integrităţii educaţiei ştiinţifice; în schimb a prezenta şi cealaltă teorie, a creaţioniştilor, ar însemna să permită unor fanatici să îşi impună opiniile asupra altora. Chiar şi profesorilor de colegiu le-a fost interzis să îşi exprime îndoielile asupra evoluţiei darwiniste în clase, şi se pare că este unanim împărtăşită ideea că Constituţia nu doar permite, ci chiar impune, asemenea restricţii asupra libertăţii academice. Pentru a explica această situaţie bizară trebuie să definim cel de-al 4-lea termen şi anume: religia.

Să presupunem că argumentele unui "sceptic" arată că probele privind creaţia biologică prin selecţie naturală se află într-un puternic impas, şi date fiind aceste circumstanţe, trebuie să luam în considerare dezvoltarea vieţii datorită unei forţe pre-existente şi care e ghidata de un anumit scop. Pentru naturalişti, aceasta sugestie este "creaţionistă" şi deci inacceptabilă deoarece invocă o entitate necunoscută ştiinţei. Ceea ce e şi mai rău e că ar putea exista posibilitatea ca acest Creator să fi vorbit cu oamenii, într-un fel sau altul. În acest caz, ar putea exista oameni cu o adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu, care nu sunt nici falşi profeţi şi nici visători. Asemenea persoane ar putea fi evident periculoşi rivali ai oamenilor de ştiinţă, din perspectiva lor de autorităţi culturale.

Filosofia naturalistă a dezvoltat o strategie pentru a preveni apariţia acestei probleme: etichetează naturalismul ca ştiinţă, iar teismul ca religie. Primul termen este apoi clasificat drept cunoaştere, iar cel de-al doilea abia credinţă. Distincţia are o importanţă extraordinară, deoarece numai cunoaşterea poate fi validă pentru oricine; credinţa este validă doar pentru credincios, şi nu trebuie niciodată să treacă drept informaţie! Elevul care crede că 2 si cu 2 fac 5, sau ca apa nu e alcătuită din atomi de hidrogen si oxigen, sau că teoria evoluţiei nu e corectă, nu exprimă un punct de vedere minoritar. El sau ea este ignorant, iar rolul ştiinţei este de a educa această ignoranţă şi de a o înlocui cu cunoaştere. Astfel, elevii trebuie învăţaţi încă de la primele clase că evoluţia este un fapt real, şi odată cu trecerea timpului vor învăţa că evoluţia înseamnă naturalism.

Pe scurt, propoziţia că Dumnezeu a fost implicat în orice fel în procesul creaţiei este efectiv proscrisă şi implicit negată. Aceasta, deoarece evoluţia naturalistă este, prin definiţie, în categoria cunoaşterii ştiinţifice. Ceea ce contrazice cunoaşterea este implicit fals sau imaginar. Din acest motiv este posibil pentru naturaliştii ştiinţifici să susţină, cu bună credinţă, că ei au spus tot ce era de spus despre Dumnezeu. În cadrul filosofiei naturaliste, ambele propoziţii sunt, în esenţă, acelaşi lucru. Tot ce trebuie spus despre Dumnezeu este că nu este nimic de spus despre Dumnezeu, deoarece asupra acestui subiect nu putem căpăta nici un fel de cunoaştere.

Cel de-al 5-lea şi ultim termen este adevărul. Adevărul, luat ca atare, nu este un concept important în filosofia naturalistă. Motivul este că adevărul relevă un absolut neschimbabil, în timp ce cunoaşterea ştiinţifică are o natură dinamică. Viaţa, ca şi cunoaşterea, evoluează spre forme superioare. Ce a fost cunoaşterea în trecut, nu este neapărat cunoaştere şi în prezent, iar cunoaşterea din viitor va fi în mod sigur superioară celei de acum. Doar naturalismul prin sine însuşi şi validitatea ştiinţei sunt adevăruri absolute. Nu poate exista nici un criteriu al adevărului în afara ştiinţei, nici un dumnezeu la care sa avem acces.

Modalitatea de a înţelege aceste lucruri se poate vedea şi în limbajul "religios" al oamenilor de ştiinţă naturalişti. De exemplu, fizicianul Stephen Hawking şi-a încheiat faimoasa carte "Rezumat al istoriei timpului" (A Brief History of Time) cu prezicerea că omul va ajunge într-o zi să cunoască "mintea lui Dumnezeu". Această afirmaţie a fost greşit înţeleasă de anumiţi prieteni ai mei, care credeau că Hawkins ar avea o atracţie către teism. De fapt, Hawkins nu se referea la o forţă supranaturală, ci la posibilitatea ca informaţia ştiinţifică să ajungă la un moment dat completă, deoarece va putea explica toate mişcările particulelor materiale, în orice circumstanţă.

Monopolul ştiinţei în domeniul cunoaşterii explică de biologii evoluţionişti nu găsesc ca fiind normală întrebarea: "este teoria darwinistă adevărată?" Ei vor accepta cu bucurie că teoria este incompletă, şi că necesită cercetări suplimentare. La orice moment dat din istorie, totuşi, teoria naturalistă evoluţionistă la putere reprezintă stadiul cunoaşterii ştiinţifice a originilor umane. Cunoaşterea ştiinţifică este prin definiţie cea mai apropiată aproximare a adevărului absolut ce ne este accesibilă. A întreba dacă această cunoaştere este adevărată înseamnă a devia de la subiect şi a nu înţelege "cum lucrează de fapt ştiinţa".

Pana acum am descris categoriile metafizice cu ajutorul cărora oamenii de ştiinţă naturalişti au exclus dumnezeirea din discuţiile lor "raţionale", asigurîndu-se astfel că darwinismul este adevărat prin definiţie. Nu e necesar de a explica de ce ateii găsesc agreabil acest sistem de control al gîndirii. Ce e puţin mai greu de înţeles, cel puţin la început, este puternicul suport pe care îl primeşte darwinismul din partea comunităţii creştin-academice. Încercările de a demasca falsitatea evoluţionismului sunt primite cu puţin entuziasm de mulţi profesori creştini de ştiinţă şi filosofie, chiar şi în instituţii despre care se spune ca sunt conservatoare. Ţinînd cont de faptul că darwinismul este naturalist şi deci antagonist ideii că Dumnezeu ar fi avut vreun rol în istoria vieţii, şi că joacă rolul principal în asigurarea supremaţiei în lumea intelectuală, am putea presupune că intelectualii creştini ar fi dornici de a descoperi punctele slabe ale acestuia.

De fapt, cei mai mulţi dintre profesorii creştini cred că darwinismul sau "evoluţia", aşa cum o numesc ei, este de neatins şi că poate fi împăcată cu credinţa creştină. Şi, de fapt, darwinismul este de neatins atît timp cat lumea acceptă categoriile naturalismului ştiinţific, pe care le-am descris anterior. Problema este că aceleaşi categorii ale gîndirii fac teismul creştin, sau orice teism, absolut de neatins. Dacă ştiinţa are o autoritate exclusivă de a ne spune cum anume viaţa a fost creată, şi dacă ştiinţa este naturalistă, şi dacă ştiinţa nu discreditează niciodată o paradigmă fără a fi prezentată într-o alternativă naturalistă acceptabilă, atunci darwinismul este de neînvins în ştiinţă. Acelaşi motiv care face darwinismul inevitabil, totodată îl alungă pe Dumnezeu din istoria umanităţii, făcînd din teism o credinţă iluzorie. Naturalismul teist reprezintă, astfel, o contradicţie în termeni.

Unii speră să evite contradicţiile dintre ştiinţă şi religie susţinînd că regulile naturaliste se aplică doar în cadrul ştiinţei, şi că există un tărîm separat în care teismul poate înflori. Problema acestui aranjament, aşa cum am văzut, este că în cultura naturalistă, concluziile ştiinţifice sunt considerate a fi cunoaştere, sau chiar fapt. Ce este în afara faptului e fantezie, sau în cel mai bun caz credinţă subiectivă. Teiştii care cochetează cu naturalismul ştiinţific nu pot afirma astfel niciodată că dumnezeul lor este real în aceeaşi măsură în care şi evoluţia e reală. Această regulă este esenţială pentru întreaga construcţie mentală care a produs darwinismul. Dacă Dumnezeu există, El ar fi putut acţiona asupra creaţiei Sale prin mutaţie şi selecţie naturală dacă ar fi vrut, dar în acelaşi timp El ar fi putut crea şi din motive care nu au nici o legătură cu ştiinţa. Însă atunci cînd îl introducem pe Dumnezeu în contextul creaţiei, nu există nici un motiv de a crede că atîta complexitate care ne înconjoară ar fi putut apărea prin mutaţii întîmplătoare şi selecţie naturală. Probe directe care să ateste că aceste mecanisme au substanţiale puteri creatoare nu pot fi găsite în natură, laboratoare sau în urmele fosilifere. Un pas esenţial în raţionamentul care stabileşte că selecţia darwinistă a creat minunile biologiei, astfel, este ideea că nimic altceva nu a fost disponibil. Teismul este prin definiţie doctrina care arată că exista şi alt mecanism decît cel darwinist.

Poate contradicţia este greu de văzut dacă ne exprimam la un nivel abstract, aşa că voi da un exemplu mai concret. Persoanele care sprijină poziţia de compromis numită "evoluţie teistă" sunt întotdeauna vagi în a explica ce înţeleg ei prin "evoluţie". Ei au motive bune de a fi atît de vagi. Aşa cum am văzut, evoluţia darwiniană este prin definiţie neghidată şi fără scop, deci o asemenea evoluţie nu poate fi în nici un sens teistă. Pentru ca evoluţia să fie teistă, trebuie să fie ghidată de Dumnezeu, asta însemnînd că Dumnezeu a programat procesul apariţiei vieţii în avans ori a intervenit din cînd în cînd pentru a o îndrepta în direcţia corectă. Pentru darwinişti, evoluţia ghidată de Dumnezeu este o forma uşoară de creaţionism, adică nu e deloc evoluţie. Pentru a repeta, această înţelegere atacă exact miezul gîndirii evoluţioniste. Permite unei inteligenţe supranaturale preexistente să ghideze evoluţia, şi această fiinţă omnipotentă poate face cu mult mai mult decît atît.

Bineînţeles, teiştii pot gîndi evoluţia ca ghidată de Dumnezeu, chiar dacă naturaliştilor darwinişti le place sau nu. Problema faptului de a avea o definiţie privată pentru teişti, însă, este că naturaliştii ştiinţifici au puterea de a decide, în discursurile publice, inclusiv în orele de curs din şcolile publice, ce înseamnă termenul "evoluţie". Dacă evoluţioniştii teişti propagă mesajul că evoluţia, aşa cum ei o înţeleg este inofensivă religiei teiste, ei îi înşeală pe cei de o credinţă cu ei, în afara cazului în care adaugă un avertisment clar că versiunea de evoluţie susţinută de întreg mainstream-ul ştiinţific este cu totul altceva. Acest avertisment nu este însă niciodată emis în mod clar, deoarece principalul obiectiv al evoluţiei teiste este de a păstra pacea cu curentul ştiinţific principal. Evoluţioniştii teişti servesc astfel, fără voie, scopurile naturaliştilor ştiinţifici, ajutîndu-i pe aceştia din urmă să convingă comunităţile creştine să îşi coboare garda în faţa incursiunii naturalismului.

Ne aflam acum in poziţia de a răspunde la întrebarea cu care am început analiza. Ce este darwinismul? Darwinismul este o teorie aparţinînd ştiinţei empirice doar la nivelul microevoluţiei, în cazul căreia oferă un cadru pentru explicarea lucrurilor precum variaţia care apare atunci cînd mici populaţii sunt izolate de principala populaţie a speciei. Ca o teorie generală a creaţiei biologice, darwinismul nu este empiric deloc. Din contră, este o implicare a doctrinei filosofice numită naturalism ştiinţific, care este bazată pe presupunerea a priori că Dumnezeu nu a avut nici o influenţă asupra naturii. Astfel, evoluţia în înţelesul darwinist este în mod implicit antitetică teismului, cu toate că evoluţia, într-un înţeles complet diferit şi în sens non-naturalist ar fi putut fi metoda aleasă de Dumnezeu pentru creaţie.

În 1874, întrebat, marele teolog Charles Hodge şi-a pus aceeaşi întrebare pe care mi-am pus-o şi eu: : Ce este darwinismul? După o atentă şi deschisă evaluare a doctrinei, răspunsul său a fost fără echivoc: "Este ateism". Să ne întoarcem acum la emisiunea "Jeopardy" cu care am început, si să presupunem că Darwinismul este răspunsul. Atunci, care e întrebarea? Întrebarea este: "Cum trebuie ca să fi apărut creaţia, dacă presupunem ca Dumnezeu nu a avut nici o legătură cu ea?" Evoluţioniştii teişti nu rezolvă prea multe încercînd să creştineze răspunsul la o întrebare care descinde direct din agenda naturalismului ştiinţific. Ceea ce trebuie să facem, însă, este să contestăm presupunerea că singurele întrebări care merită răspuns sunt acelea care presupun faptul că naturalismul este adevărat.

Phillip E. Johnson este Profesor de Drept la Universitatea din California (Berkley) şi autor al mai multor cărţi împotriva darwinismului.

Note:

[5] Thomas S. Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions 2d ed., (Chicago: University of Chicago Press, 1970), 79.

Sursa articolului: www.arn.org/docs/johnson/wid.htm. Traducere de Dănuţ Ieşeanu