Evoluţionismul - rod al imaginaţiei. Partea a III-a. Un sistem de gîndire străin

Există enorm de multă confuzie în legătură cu evoluţia. Unii zic: "Creştinii ortodocşi nu se ceartă cu evoluţia" sau doar folosesc sintagma "evoluţia călăuzită de Dumnezeu". O asemenea înţelegere a evoluţiei este destul de primitivă: presupune considerarea ei ca "realitate ştiinţifică" de tipul heliocentrismului. De fapt, cei ce se opun evoluţiei sunt adeseori asemuiţi cu Biserica Romano-catolică împotrivindu-se lui Galilei, ba chiar unii creştini ortodocşi se tem să nu fie socotiţi "naivi" sau să rămînă în urma curentelor intelectuale sau modelor timpului.

Dar întreaga doctrină a evoluţionismului este mult mai complexă decît un simplu "fapt ştiinţific" sau chiar o "ipoteză". Ea este o doctrină - o credinţă care cuprinde multe domenii ale gîndirii, şi nicidecum doar ştiinţa; şi este destul de coerentă spre a putea vorbi despre ea ca despre o doctrina mai mult sau mai puţin închegată. Vom vedea că ea este o concepţie cu totul aparte asupra realităţii, cu propriile premise şi deducţii filosofice şi teologice aparte. În special în teologie ea oferă o alternativă deliberată la creştinismul ortodox în privinţa mai multor dogme cheie.

Lipsa culturii filosofice printre creştinii ortodocşi

Greşita înţelegere a evoluţiei din partea unora dintre creştinii ortodocşi vine dintr-o lipsă de cultură filosofică.

1. Nu au o atitudine critică fată de "descoperirile" ştiinţifice (deşi, în deplin acord cu spiritul modern, au o atitudine critică fată de Scriptură!) şi nu pricep natura "dovezilor" ştiinţifice despre care se presupune că vin în sprijinul evoluţiei, nici nu ştiu cum să deosebească faptele de filosofie. Ei sunt intimidaţi fără motiv de "experţii ştiinţifici" şi nu-şi dau prea multă osteneală să cerceteze problema ei înşişi.
2. Nu înţeleg "duhul vremii" care a dat naştere evoluţiei, primind deci în chip naiv "realitatea ştiinţifică" a evoluţiei, dar respingînd culminarea filosofiei evoluţiei, precum la Teilhard de Chardin, nevăzînd că ele formează un întreg; fără filosofie nu ar fi existat niciodată "realitatea de fapt" a evoluţiei.
3. Nu înţeleg filosofia Sfinţilor Părinţi - întreaga lor perspectivă asupra firii şi asupra unor probleme aparte, precum natura lucrurilor individuale.

Cadrul istoric

În epoca Luminilor concepţia despre lume era destul de bine statornicită. Cu puţin înainte de această epocă, arhiepiscopul anglican Ussher de Armagh a calculat toţi anii daţi în genealogiile Vechiului Testament şi a emis ideea că lumea a fost creată în anul 4004 î.H. Newton credea acest lucru, iar concepţia despre lume a luminismului era favorabilă ideii că Dumnezeu a creat lumea în sase zile şi apoi a lăsat-o să se dezvolte singură, şi că toate speciile erau întocmai aşa cum le vedem noi astăzi. Oamenii de ştiinţă din acea vreme acceptau acest lucru.

La sfîrşitul epocii Luminilor însă, o dată cu febra revoluţionară, concepţia statornicită despre lume a început să se fisureze, unii "savanţi" venind deja cu teorii mai radicale. La sfîrşitul veacului al optsprezecelea, Erasmus Darwin, bunicul lui Charles Darwin, venise deja cu ipoteza că întreaga viată provine dintr-un singur filament primordial - exact ceea ce se susţine astăzi prin teoria evoluţiei. [Cartea lui Erasmus Darwin, Zoonomia, în care propunea această teorie, a fost publicată în 1794. (n. ed.)] Teoria sa nu se referea doar la o specie sau fel de creatură, ci presupunea că picătura sau filamentul primordial se dezvolta, dînd naştere tuturor felurilor de creaturi, prin transmutaţii. "Ar fi oare prea îndrăzneţ", întreba el, "să ne închipuim că, în imensa durată de timp de cînd a început existenta pămîntului, poate cu milioane de veacuri înaintea istoriei omenirii - ar fi oare prea îndrăzneţ să ne închipuim că toate animalele cu sînge cald au apărut dintr-un singur filament?"

Noua explicaţie a lui Erasmus Darwin era o încercare de continuare a spiritului Luminilor, de extrem raţionalism şi simplitate. Cu cît raţionalismul intra mai adînc în cuget, era mai simplu (credea el) să explici viata ca provenind dintr-un singur filament viu, decît să dai mai "complicata" explicaţie că Dumnezeu a dat fiinţă dintr-o dată tuturor felurilor de creaturi.[Termenul de "darwinism" a fost aplicat, mai întîi, teoriilor evoluţioniste ale lui Erasmus Darwin, care includeau selecţia naturală. Teoriile lui au contribuit mult la ideile nepotului său, Charles, deşi acesta din urmă n-a recunoscut niciodată că îi este îndatorat. (n. ed.)]

La puţin timp după aceea, un alt naturalist, Cavalerul de Lamarck (autorul cărţii Philosophie zoologique, 1809), a avut şi el o teorie evoluţionistă clară, dar susţinea ideea că schimbările necesare spre a da seamă de evoluţia de la o specie la alta de datorau moştenirii caracteristicilor dobîndite. Lucrul nu a putut fi dovedit niciodată, şi de fapt a fost chiar infirmat. Deci, ideea de evoluţie nu se putea susţine.

Însă, în acea perioadă de la începutul secolului al nouăsprezecelea, un important geolog a dat un puternic avînt acceptării ideii de evoluţie. Era Charles Lyell, care în 1830 a venit cu teoria uniformismului [Cunoscută în literatura romînească de specialitate ca "principiul actualismului (al lui Lyell)". (Vezi Henry M. Morris şi Gary E. Parker, Introducere în ştiinţa creaţionistă, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2000, p. 306).], conform căreia tot ceea ce vedem pe pămînt astăzi nu se datorează catastrofelor - unui potop venit pe neaşteptate sau ceva asemănător -, ci, mai curînd, faptului că procesele care se desfăşoară azi s-au desfăşurat şi în epocile trecute, de la începutul lumii, atît de departe în trecut pe cît putem noi vedea. Prin urmare, dacă ne uităm la Marele Canion, vedem că fluviul a tot mîncat din canion şi putem socoti - luînd în calcul viteza apei, cantitatea de apă de acum, calitatea solului etc. - cît timp trebuie să fi trecut ca să se sape canionul. Lyell credea că, dacă presupunem că procesele s-au desfăşurat întotdeauna în acelaşi fel - lucru foarte raţional şi calculabil -, le putem da de capăt printr-o explicaţie uniformă a lucrurilor. In cartea sa Principii de geologie, Lyell scria:

"Din cele mai vechi timpuri la care putem privi în trecut şi pînă în prezent, nici o altă cauză nu a acţionat vreodată în afară de cele care acţionează şi astăzi, şi niciodată nu a acţionat cu un alt grad de energie fată de cea pe care o exercită acum."

Desigur, nu există nici o dovadă că ar fi aşa; este doar o ipoteză de-a sa. [în 1831, la un an după publicarea cărţii Principiile geologiei a lui Lyell, Darwin a citit-o în timpul călătoriei pe vasul Beagle. După călătorie, Lyell a devenit mentorul lui Darwin şi, din afirmaţiile ulterioare a lui Darwin, este limpede că ideile lui Lyell l-au făcut să se gîndească la aplicarea principiilor uniformismului la istoria trecută a fiinţelor vii. In scrisorile sale particulare Lyell arăta limpede că intenţionează să abolească ceea ce el numea "geologia mozaică", adică interpretarea straturilor geologice în termenii potopului din Cartea Facerii. Henry M. Morris scrie: "Merită observat că nici Darwin şi nici Lyell nu erau savanţi formaţi în sensul modern. Darwin era un student teolog apostat, a cărui singură diplomă era în teologie. Charles Lyell a studiat dreptul, nu geologia. Geologi de seamă ai vremii sale - de pildă, Cuvier, Buckland - credeau în catastrofism, şi mulţi dintre geologii din zilele noastre se reîntorc la această părere. Lyell trebuie să fi ştiut că datele reale ale geologiei favorizau în mare parte catastrofismul, nu uniformismul. Totuşi, în chip dogmatic, a insistat asupra perioadelor lungi şi a uniformităţii, respingînd cu sarcasm cronologia biblică din acest proces" (Henry M. Morris. The Long War against God, Baker Book House, Grand Rapids Michigan, 1989, p. 162). Stephen Jay Gould, unul dintre principalii evoluţionişti de azi, l-a acuzat, de fapt, pe Lyell de înşelăciune în promovarea sistemului său: "Lyell s-a folosit de destulă viclenie spre a-şi impune părerile uniformiste ca singura geologie adevărată... Lyell şi-a impus închipuirile asupra evidentei" (Gould, Ever Since Darwin, pp. 149-50) (n. ed.)]

Această idee, împreună cu o alta, care cîştiga tot mai multă simpatie aceea că speciile evoluează de la una la alta - a dus la altă idee. Dacă pui laolaltă cele două idei, ajungi la ideea că parcă lumea nu are doar cîteva mii de ani, cum par a zice creştinii, ci ar trebui să fie de foarte multe mii sau milioane de ani vechime, ori chiar mai mult. Astfel, s-a ivit ideea vîrstei din ce în ce mai mari a pămîntului. Însă iarăşi, această credinţă (că lumea trebuie să fie foarte veche) era numai o presupunere; ea nu era dovedită.

Ideea aceasta începea să pătrundă în cugete atunci cînd, în 1859, Charles Darwin a publicat cartea care propunea ideea selecţiei naturale. Ideea lui Darwin era opusă fată de cea a lui Lamarck, care spunea că girafa a evoluat fiindcă o vieţuitoare cu gîtul mai scurt şi-a întins gîtul ca să mănînce frunzele de sus, urmaşul ei aveau gîtul cu un ţol mai lung, următorul s-a întins mai mult, şi, treptat, a devenit girafa pe care o cunoaştem astăzi. Aceasta se opune tuturor legilor ştiinţei, căci astfel de lucruri nu se întîmplă. O însuşire dobîndită nu se poate moşteni. De pildă, pe vremea cînd chinezoaicele îşi legau picioarele ca să le micşoreze, fiicele lor se năşteau întotdeauna cu picioare normale.

Pe de cealaltă parte, Darwin a venit cu ideea că trebuie să fi existat două exemplare cu gîtul lung care au supravieţuit fiindcă aveau gît mai lung; ele s-au împreunat fiindcă toate celelalte muriseră datorită împrejurărilor vitrege sau dezastrelor; iar urmaşii lor aveau gîturile lungi fiindcă se produsese o schimbare în ei: ceea ce stiinta de azi numeşte o "mutaţie". La început acest lucru putea avea loc întîmplător, dar, o dată ce două exemplare de acest fel s-au împerecheat, mutaţia se perpetuează veacuri la rînd.

Bineînţeles că este vorba de o simpla presupunere, întrucît nimeni nu a observat să se întîmple aşa ceva. Dar această presupunere a izbit conştiinţa oamenilor; ei erau ca iasca pregătită, iar aceasta a fost scînteia. Ideea suna aşa de plauzibil; iar ideea de evoluţie s-a impus - dar nu fiindcă era dovedită.

În realitate, speculaţiile lui Darwin se întemeiau, aproape în întregime, pe observaţiile sale, nu ale evoluţiei, ci ale variaţiei. Pe cînd călătorea în Insulele Galapagos, Darwin s-a mirat de ce erau treisprezece varietăţi ale aceluiaşi fel de cintezoi, gîndindu-se că aceasta se datora faptului că a existat o varietate originară care s-a dezvoltat în funcţie de mediu. însă aici nu este vorba de evoluţie, ci de variaţie. De aici a sărit direct la concluzia că, dacă asemenea mici schimbări se continuă mereu, se va ajunge, în final, la un fel de creatură absolut diferită. Încercînd însă să dovedeşti ştiinţific acest lucru, apare o problemă: nimeni nu a observat vreodată astfel de schimbări majore; s-au observat doar schimbări înăuntrul aceluiaşi gen.

[Aceasta se întîmplă deoarece, cum s-a arătat astăzi prin cercetările geneticii, capacitatea de variaţie a unui organism particular este limitată de variabilitatea inerentă fondului său genetic. "Cu alte cuvinte", scrie Phillip E. Johnson, "motivul pentru care cîinii nu ajung la fel de mari ca elefanţii, cu-atît mai puţin să se schimbe în elefanţi, nu este acela că nu i-am fi hrănit suficient de mult. Cîinii nu au capacitatea genetică pentru acel grad de schimbare, şi se opresc din creştere cînd se atinge limita genetică" (Darwin on Trial, ed. cit., p. 18). (n. ed.)]

Va urma