Cum am ajuns aici? O dezbatere electronică. Partea I

Următoarea dezbatere, care a avut loc între evoluţionistul Kenneth R. Miller şi creaţionistul Phillip E. Johnson, a fost prilejuită de celebrele fotografii ale cercetătorului şi fotografului suedez Lennart Nilsson. Fotografiile, obţinute prin tehnici speciale, ilustrau dezvoltarea embrionului în uter. Vă vom prezenta în fiecare episod cîte două scrisori: una a lui Kenneth Miller şi răspunsul lui Phillip Johnson.

Kenneth R. Miller este Profesor de Biologie la Universitatea Brown şi este autorul cărţii Biologia. Phillip E. Johnson este Profesor de Drept la Universitatea California (Berkley) şi este autorul cărţii Darwin on Trial ("Darwin în proces")

Scrisoarea I

Kenneth, 14 noiembrie 1996

Dragă Phillip,

Sunt mereu uimit de faptul cum conştientizarea de către om a locului său în natură - odată cu o mare parte din ştiinţa modernă - a început odată cu revoluţia industrială. Într-o mare parte din istorie era posibil să crezi că marea diversitate de viaţă de pe Pămînt era o creaţie fixă, că lumea vie nu s-a schimbat niciodată. Dar cînd primele mişcări industriale au necesitat extragerea combustibilului din pămînt ori nivelarea dealurilor pentru şosele şi căi ferate, adevăratul trecut al Pămîntului a fost din abundenţă scos la lumină. în doar cîteva decenii, muzeele s-au umplut de fosile care au documentat o istorie a vieţii substanţial diferită de cea de pînă atunci.

Această "arhivă a vieţii" cerea o explicaţie, iar naturaliştii s-au străduit să găsească una. Georges Cuvier, marele naturalist din timpul lui Napoleon, a rămas ferm pe poziţii, susţinînd că speciile erau fixe şi neschimbabile. Studiile sale despre fosile, totuşi, au scos la iveală un tipar al extincţiilor şi apariţiilor atît de convingător, încît Cuvier însuşi a trebuit să propună o serie de extincţii catastrofice urmate de perioade în care au apărut noi specii. Etienn Geoffrey, contemporanul său, a venit cu o explicaţie mai directă pentru secvenţele detaliate ale fosilelor de crocodili pe care le-a studiat. Geoffrey a punctat faptul că, pe măsură ce se întorcea în timp, aceste fosile deveneau din ce în ce mai puţin asemănătoare cu animalele contemporane. Geoffrey nu era sigur cum s-a întîmplat acest lucru, dar fosilele l-au convins total: crocodilii din ziua de azi sunt descendenţii acelor forme străvechi - crocodilii au evoluat.

După cum ştii, arhiva fosiliferă conţine nu doar strămoşii crocodililor şi balenelor, ci şi strămoşii fiinţelor umane. Şi din acest motiv, bineînţeles, evoluţia rămîne controversată. Marea realizare a lui Charles Darwin a fost aceea că el propus primul un mecanism teoretic pentru realitatea evoluţiei, mecanism care este documentat în arhiva fosiliferă. Principiul operaţional al acelui mecanism, selecţia naturală acţionînd în timp asupra variaţiilor ce au loc în specii, este un fapt demonstrabil. Totuşi, aceasta nu înseamnă că înţelegem complet modul în care se formează specii noi, că ne putem uita la arhiva fosiliferă şi să spunem totdeauna cu certitudine ce forţe acţionau asupra unei anumite specii, sau că ştim destul pentru a evalua importanţa relativă a variaţiilor naturale, mutaţiilor, transferului de gene, sau izolării geografice în procesul evoluţiei.

Care este situaţia ştiinţifică actuală a teoriei evoluţioniste? Biologia este departe de a înţelege exact modul în care o singură celulă se dezvoltă într-un copil, dar cercetarea sugerează că dezvoltarea umană poate fi explicată în ultimă instanţă în termenii biochimiei şi ai biologiei moleculare. Cei mai mulţi oameni de ştiinţă ar face declaraţii similare despre evoluţie. Încă nu putem explica totul în legătură cu istoria noastră naturală, dar ştim suficient pentru a fi siguri că mecanismul lui Darwin a stat la baza ei. Cum am apărut? Am foşti produşi de ceea ce Darwin numea "descendenţa cu modificări", un proces de schimbare care ne pune în legătură cu marea istorie a vieţii de pe Pămînt. Cu alte cuvinte, ca orice alt lucru de pe această planetă caldă şi minunată, am evoluat.

Scrisoarea a II-a

Phillip, 19 noiembrie 1996

Dragă Kenneth,

Fotografiile lui Lennart Nilsson, care ocazionează această discuţie, ilustrează dezvoltarea embrionului în uter, NU procesul istoric în care apar oamenii sau animalele pentru prima oară. Aceste subiecte foarte distincte sunt deseori confundate. De exemplu, darwiniştii au susţinut mult timp că "ontogenia recapitulează filogenia", adică embrionul uman evoluează trecînd prin stadiul de peşte, apoi prin stadiile de amfibian şi reptilă, înainte de a lua forma umană.

Ştiinţa a respins această doctrină a recapitulării cu mult timp în urmă, dar ea supravieţuieşte prin popularizare. De exemplu, articolul din revista Life care acompaniază fotografiile lui Nilsson, admitea că ştiinţa a respins recapitulaţionismul - dar, cu toate acestea, susţinea că anumite caracteristici precum "fantele branhiale" oferă o versiune "înceţoşată" a istoriei evoluţiei. Dar embrionii umani nu posedă niciodată branhii, nici în forma embrionară, nici în forma dezvoltată, iar părţile embrionului care sugerează branhii în imaginaţia darwinistă se transformă în ceva cu totul diferit!

Teza recapitulării este falsă, iar cei care văd fotografiile lui Nilsson ar trebui avertizaţi împotriva oricăror insinuări că fotografiile ilustrează o reluare a istoriei evolutive. De acord?

O înţelegere greşită înrudită spune că animalele sunt mai asemănătoare în stadiul de embrioni timpurii, şi devin mai puţin asemănătoare în stadiile ulterioare ale dezvoltării embrionare. Teoria darwinistă susţine că similitudinile între embrionii timpurii reflectă descendenţa comună, cu diferenţe evolutive apărînd mai tîrziu în dezvoltare. Seria [fotografiilor] lui Nilsson pare a susţine această teorie cu imagini de embrioni de vertebrate aflate pe la mijlocul dezvoltării care arată similar ca formă - dar aceasta trece cu vederea faptul crucial că embrionii se dezvoltă pînă la acel stadiu prin mijloace foarte diferite.

Stadiile timpurii ale dezvoltării vertebratelor sunt de fapt radical diferite. Dacă similitudinea în dezvoltarea timpurie reprezintă testul descendenţei comune, atunci vertebratele nu au un strămoş comun.

Aşa încît fotografiile lui Nilsson nu oferă vreo dovadă a descendenţei comune, şi cu siguranţă ele nu ilustrează procesul darwinist de mutaţie şi selecţie. Ceea ce ilustrează aceste neînţelegeri de fapt, este felul în care darwinişti peste măsură de entuziaşti s-au indus în eroare cîteodată unii pe alţii. Înţeleg că tu nu te bazezi nici pe ecourile recapitulaţionismului, nici pe similitudinile embrionilor timpurii, pentru a dovedi descendenţa comună, aşa încît probabil că pînă acum eşti de acord cu mine.

Acum, în legătură cu dovezile pe care le citezi. Mecanismul mutaţie/selecţie nu a produs niciodată nimic mai impresionant decît variaţii în populaţii deja existente (microevoluţie). Afirmaţia că selecţia naturală poate crea noi organe complexe a fost negată de dovezile cu privire la complexitatea ireductibilă la nivel molecular. (Vrei să discutăm despre cartea Darwin's Black Box, de Michael Behe?) Arhiva fosiliferă rămîne de asemenea în întregime, cu obstinaţie, anti-darwinistă, chiar dacă paleontologii s-au străduit la fel de mult ca şi embriologii să impună o interpretare darwiniană. Unde sunt strămoşii comuni ai regnului animal? Unde este mecanismul testabil al macroevoluţiei?

Am evoluat? Poate, dar foarte puţin se cunoaşte despre mecanism şi multă dezinformare a fost răspîndită în efortul de a dovedi, după cuvintele manualului tău, că "evoluţia este întîmplătoare şi nedirijată". De unde ştii tu aceasta?

(Va urma)

Sursa articolului: www.pbs.org. Traducere de Paul Cocei