Evoluţionismul - rod al imaginaţiei. Partea a II-a. Părintele Serafim Rose şi şt

Tema mea este, după expresia părintelui Serafim, aceea că "evoluţia nu este nicidecum un 'fapt ştiinţific', ci filosofie". Filosofia respectivă este naturalismul (doctrina după care natura este "tot ce există"), care, în acest caz, e identică cu materialismul (doctrina că realitatea nu cuprinde nimic altceva decît particulele studiate de fizicieni). Dacă materialismul e adevărat, atunci natura trebuie să fie în stare să săvîrşească propria creaţie, de unde existenta unui proces evolutiv materialist decurge ca o chestiune logică de neocolit. Deci, am afirmat eu, materialismul ştiinţific crede în evoluţia naturală nu pe baza unor dovezi, ci în ciuda lor.

Dăinuie încă printre evoluţionişti o legendă care spune că "ontogenia recapitulează filogenia"; adică dezvoltarea fătului uman în pîntece este un fel de refacere a istoriei evoluţiei, embrionul trecînd de la stadiul de peşte la cel de reptilă şi aşa mai departe. Acest fenomen inexistent e numit adesea "Legea lui Haeckel", după cel mai cunoscut discipol german al lui Darwin. Sub o altă formă, "Legea" afirmă că embrionul trece nu prin stadiile adulte, ci prin formele embrionare ale formelor timpurii, "ancestrale". În nici una dintre formele ei, Legea nu e susţinută de embriologii acreditaţi în literatura de specialitate. Se pot totuşi găsi unele stadii ce apar ici şi colo, cu caracteristici care, cu putină imaginaţie, pot fi făcute să se încadreze în Legea lui Haeckel, iar acestea sunt mereu citate în lucrările de popularizare ca dovezi ale "evoluţiei". Exemplul cel mai faimos este cel al presupuselor "fante branhiale" ale embrionului uman într-un anumit stadiu de dezvoltare, deşi acele fante nu sunt branhii şi nu devin niciodată branhii.

Deşi Legea lui Haeckel a fost discreditată cu multe zeci de ani în urmă, ea exercită o fascinaţie atît de irezistibilă asupra imaginaţiei darwiniste, încît este încă predată în multe şcoli din întreaga lume. Chiar muzee şi universităţi onorabile continuă să propage o anumită versiune a ei, într-o formă vagă şi neatacabilă. Iată, de pildă, ce are de spus pagina de Internet a Muzeului de Paleontologie de la Berkeley University din California despre Legea lui Haeckel:

"'Legea recapitulării' a fost discreditată încă de la începutul secolului douăzeci. Morfologii şi biologii experimentalişti au arătat că nu există o corespondenţă pas cu pas între filogenie şi ontogenie. Deşi o formă radicală de recapitulare este incorectă, filogenia şi ontogenia sunt întreţesute, mulţi biologi începînd atît să exploreze, cît şi să înţeleagă bazele acestei legături."

În fapt, cercetarea embriologică a demonstrat că este vorba de un proces riguros orientat, ce nu se potriveşte cu paradigma darwinistă. Efortul de a altera procesul prin inducerea de mutaţii poate produce diformităţi de tot felul, dar ele nu reuşesc să schimbe calea de dezvoltare aşa încît embrionul să se dezvolte într-o creatură viabilă de un tip diferit.

Mecanismul evoluţiei: mutaţie şi selecţie

Cum anume face un proces material nesupravegheat ca să creeze o minunăţie atît de complicată, mult mai complexă decît un computer sau o navă spaţială ?

Răspunsul darwinist spune că schimbări minuscule - de tipul variaţiilor ce apar la fiecare generaţie, diferenţiind organismul juvenil de părinţii săi, se acumulează treptat de-a lungul mai multor generaţii, pînă cînd produc un cu totul alt fel de creatură, cu noi organe şi trăsături rezultate din adaptare. Nu s-a putut arăta niciodată că mecanismul acesta ar fi fost în stare să genereze altceva decît variaţii minore (de tipul creşterii şi descreşterii mărimii ciocului la cintezoi, sau variaţii ale frecventei relative a exemplarelor de culoare deschisă sau închisă la o populaţie de molii). Fiind însă singura posibilitate naturalistă ce este cît de cît plauzibilă, darwiniştii extrapolează cu frenezie pornind de la aceste exemple triviale, spre a postula un mecanism capabil să creeze nenumărate minuni de adaptare, inclusiv creierul uman. Asemenea pretenţii sunt slab argumentate, ca să nu zicem mai rău, iar în ultimii ani s-au lovit de exemple contrare de nedepăşit. Amănuntele se găsesc în cartea mea Darwin on Trial (Darwin sub acuzatie) şi în diferite articole ce sunt reunite pe web-site-ul meu (http://www.arn.org) [Multe dintre articolele lui Phillip E. Johnson pot fi găsite şi în cartea sa Objection Sustaind (1998). (n. ed.)] Foarte pe scurt, iată două dintre categoriile independente de dovezi ce sunt decisive:

1. Staza fosilă. Arhiva fosiliferă e caracterizată în mare măsură de un model ce indică apariţia bruscă urmată de stază. Noi tipuri de organisme apar dintr-o dată şi deplin formate, rămînînd practic neschimbate în continuare. Modelul poate fi eventual folosit în sprijinul afirmaţiei că creaţia nu a avut loc doar la început, ci de-a lungul întregii istorii a pămîntului (admiţînd că datarea rocilor este corectă) [Totusi procedeele de datare radiometrică acceptate în mod curent sunt ele însele întemeiate pe afirmaţii uniformiste şi evoluţioniste nedovedite. Vezi discutarea subiectului de către Părintele Serafim], dar refuză în orice caz să susţină pretenţia cheie a darwinismului că un fel de creaturi se schimbă, pas cu pas, în ceva complet diferit. Modelul nu se poate atribui nici unui fel de lacună în arhiva fosiliferă, căci el este mai evident şi incontestabil tocmai în acele domenii (în special al nevertebratelor marine) unde datele sunt cît se poate de complete.

Starea cu totul anti-darwinistă a arhivei fosilifere era cunoscută dintotdeauna iniţiaţilor ca "secretul de fabricaţie al paleontologiei", dar a ajuns în atenţia publicului pentru prima oară în anii optzeci, datorită publicităţii făcute teoriei evoluţiei de către "echilibrele punctuale". Teoria încerca să împace darwinismul cu modelul apariţiei bruşte şi al stazei, presupunînd că o evoluţie semnificativă are loc în grupuri mici, care se îndepărtează de populaţia principală (neschimbătoare), apoi reapar ca noi specii fără a lăsa urme ale transformării în arhiva fosiliferă. Prin acest mijloc, absenta dovezilor în favoarea evoluţiei a fost transformată în dovadă a unei evoluţii invizibile. În memorabilele cuvinte (1995) ale lui Niles Eldredge, unul din întemeietorii teoriei echilibrelor punctuale, "Evoluţia nu poate avea loc la nesfîrşit altundeva. Iată de ce arhiva fosiliferă i-a izbit pe mulţi paleontologi ce încercau cu disperare să afle cîte ceva despre evolutie." [Niles Eldredge, Reinventing Darwin: The Great Debate at the High Table of Evolutionary Theory, John Wiley & Sons, New York, 1995, p. 95. Pentru o discuţie generală a controversei asupra echilibrului punctual vezi capitolul 4 din cartea mea Darwin on Trial (ed. a 2-a, 1993). ].

Aşa cum sugerează şi remarca lui Eldredge, acest spectaculos model al infirmării fosile persistă chiar după un secol de eforturi susţinute ale paleontologilor darwinişti de a găsi dovezi în sprijinul îndrăgitei lor teorii. Orice fosilă îndoielnică care ar fi putut să fie interpretată cît de cît ca o formă intermediară în tranziţia darwinistă a fost citată ca dovadă că darwinismul este corect şi totuşi, chiar după aceste eforturi eroice, marea majoritate a arhivei fosilifere este absolut la fel de incompatibilă cu aşteptările darwiniste pe cît era atunci cînd Darwin a propus teoria, în 1859.

2. Complexitatea ireductibilă. Cartea specialistului în biologie moleculară Michael Behe [Michael Behe, Darwin's Black Box: The Biochemical. Challnge to Evolution, The Free Press/Simon & Schuster, New York, 1996.], din 1996, a adus în atenţia publicului faptul că sistemele biologice la nivel molecular sunt de o complexitate ireductibilă. Aceasta înseamnă că ele sunt alcătuite din mai multe părţi şi subsisteme complicate, care trebuie să se afle toate la locul lor pentru ca sistemul în întregul său să poată îndeplini o funcţie utilă. Cu alte cuvinte, aceste complicate sisteme nu se pot construi pas cu pas, cum pretinde teoria darwinistă, iar specialiştii in biologie moleculară nici măcar nu încearcă să prezinte scenarii amănunţite despre cum anume le-ar fi putut produce evoluţia. Ca şi staza predominantă din arhiva fosiliferă, complexitatea ireductibilă la nivel molecular era de mult timp cunoscută specialiştilor, dar fusese ţinută ascunsă de atenţia publicului, fiindcă biologii nu ştiau cum să o explice într-un cadru darwinist. Aceasta ilustrează fenomenul descris în chip strălucit de Thomas Kuhn: faptele ce nu se potrivesc cu paradigma ştiinţifică dominantă tind a fi ignorate în mod sistematic, abătîndu-se de la cercetările aflate pe ordinea de zi.

Cînd li se pun în faţă dovezile zdrobitoare împotriva mecanismului darwinist şi li se aminteşte lipsa dovezilor concrete în favoarea lui, darwiniştii tind să se retragă pe o poziţie socotită a fi mai uşor de apărat. Ei fac distincţie între "teoria lui Darwin ca atare", despre care admit că este vulnerabilă, şi ceea ce numesc "realitatea de fapt a evoluţiei", despre care pretind că ar fi incontestabilă. Ajungem astfel la a doua temă.

Teza strămoşului comun

Deosebirea între aşa-zisa incontestabilă "realitate de fapt a evoluţiei" şi teoria lui Darwin este obscură, pentru bunul motiv că simpla existenţă a unui model de înrudire nu are mare însemnătate fără existenţa unei teorii care să explice cum anume a apărut acel model. "Faptul" acesta este de obicei descris ca "existenţa unui strămoş comun", afirmaţie ce înseamnă că oamenii (şi celelalte animale) au un strămoş comun cu plantele, ciupercile şi bacteriile. Presupusa dovadă a acestui fapt este aceea că vieţuitoarele există în grupuri, iar grupurile sunt legate printr-o serie de asemănări mai mari sau mai mici. Oamenii sunt asemănători în multe privinţe cu maimutele, ceva mai puţin asemănători cu iepurii, încă şi mai puţin asemănători cu şerpii, încă şi mai puţin asemănători cu copacii, şi aşa mai departe. Toate grupurile disparate din ordinea clasificării (bacterii, plante, animale etc.) au o bază biochimică comună care arată că provin dintr-o obîrşie comună. Explicaţia darwinistă a modelului spune că ea rezultă din existenta unui strămoş comun, grupurile cu cel mai mare grad de asemănare; fiind cele care au strămoşi comuni relativ recenţi. În realitate, strămoşii comuni sunt postulatele unei teorii ce tinde să explice faptul clasificării sau înrudirii. Teza "strămoşilor" presupune un proces de schimbare treptată foarte îndelungat, întrucît progeniturile diferă foarte puţin de părinţi în fiecare generaţie. Deci teza strămoşilor comuni presupune nu numai existenta acestor strămoşi pe pămînt, ci şi existenta unor şiruri foarte lungi de descendentă treptată ce legau pe vechii strămoşi de prezumtivii lor urmaşi moderni. Nimic din aceste lucruri nu este confirmat de studiul fosilelor, însă darwiniştii cred că procesul trebuie totuşi să fi avut loc, socotind că este singura explicaţie ştiinţifică (adică naturalistă) a modelului vieţii. Dimpotrivă, un model ce arată existenta unor asemănări mai mari sau mai mici, sau al unor variaţii în cadrul unui tipar fundamental, pare mai curînd să dovedească existenta unui plan comun decît a unui proces natural de evoluţie. Acest lucru a fost demonstrat în mod neintenţionat într-o carte din 1990, scrisă de un zoolog darwinist care ilustra "realitatea de fapt" a evoluţiei citînd exemplul unei linii de automobile: "Totul evoluează, în sensul unei descendente cu modificări, fie că e vorba de politica guvernamentală, religie, maşini de curse sau organisme. Revoluţionara Corvette din fibre de sticlă a evoluat din strămoşi automotori mult mai modeşti din 1953. Printre alte puncte de vîrf din perfecţionarea evolutivă a maşinii Corvette se numără modelul din 1962, în care originalul de 102 inci a fost redus la 98 de inci, introducîndu-se şi noul cuplaj strîns de tip Stingray; modelul din 1968, premergătorul morfologiei Corvette de astăzi, care a apărut cu acoperiş decapotabil; şi modelul aniversar de argint din 1978, cu model de spate închis ermetic. Versiunea de azi este urmarea perfecţionărilor ce s-au acumulat din 1953 pas cu pas. Lucrul cel mai importat este faptul că maşina a evoluat printr-un proces de selecţie, exercitat asupra variaţiilor ce au dus la o serie de forme tranziţionale şi la un final destul de diferit de punctul de pornire. Un proces similar modelează şi evoluţia organismelor."[Tim Berra, Evolution and the Myth of Creationism. Stanford University Press, 1990, pp. 118-119.]

Evident că maşinile Corvette, asemeni organismelor, au trăsături comune, fiindcă au fost concepute în mintea unui proiectant, iar nu fiindcă le-ar fi alcătuit vreun proces inconştient. Cu alte cuvinte, faptul înrudirii nu este o dovadă a existentei unui mecanism de creaţie pur naturalist sau inconştient. Simfoniile lui Beethoven urmează modelul unui plan comun cu variaţii, dar acest model nu poate nicidecum să vină în sprijinul teoriei că simfoniile s-au compus singure, fără nici un ajutor din partea lui Beethoven.

Teoria evoluţiei este astăzi într-o stare de confuzie, în care marile personalităţi precum Stephen Jay Gould şi Richard Dawkins se contrazic puternic în ce priveşte felul cum se presupune că ar fi avut loc evoluţia (pentru trecerea în revistă a acestor dispute majore vezi capitolul 4 din cartea mea Reason in the Balance). Aceşti ideologi aflaţi în război au un program de acelaşi tip, dar e mai curînd un program filosofic, decît unul ştiinţific. Singurul lucru cu care sunt de acord, fie ce-o fi, este faptul că Dumnezeu trebuie scos afară din cadru. Aceasta ne duce la a treia şi cea mai importantă parte a definirii evolutiei.

Evoluţia (în sens ştiinţific) este fundamental atee

Am văzut că definiţia NABT afirmă că evoluţia este prin definiţie "nesupravegheată". Această cerinţă nu e o concluzie la care darwiniştii au ajuns prin dovezi empirice, ci o presupoziţie filosofică reflectînd punctul lor de pornire din naturalismul metafizic sau materialism. Dacă natura este singurul lucru care există, atunci ea trebuie să fie capabilă să-şi săvîrşească propria creaţie. Aceasta implică existenta unui proces evoluţionist natural capabil să alcătuiască lucruri foarte complexe începînd de la cele simple. Iniţial, procesul trebuie să fi fost nedirijat, fiindcă o minte capabilă să dirijeze evoluţia ar fi trebuit ea însăşi să evolueze dintr-o materie neînsufleţită. Desigur, după evoluarea fiinţelor umane, evoluţia poate deveni un proces dirijat, prin practicarea eugeniei şi a ingineriei genetice.

Date fiind aceste presupoziţii, chiar un lucru aşa de grosolan ca darwinismul trebuie totuşi să fie adevărat, în ciuda evidenţei. Evoluţia trebuie să pornească de la schimbări întîmplătoare şi imprevizibile, şi trebuie să aibă o forţă inconştientă capabilă să producă minunăţiile de inginerie complexă pe care le numim organisme. Iată de ce, în conferinţele sale, Richard Dawkins afirma că, dacă pe alte planete există o viaţă complexă, singura răspunzătoare de ele ar trebui să fie evoluţia darwinistă. Nu e nevoie de dovezi sau observaţii, căci mecanismul darwinist este singurul candidat plauzibil pentru această treabă, dat fiind punctul de pornire aflat în naturalism. Logica aceasta explică de ce darwiniştii nu sunt deranjaţi de nici una dintre problemele evidente pe care criticii, precum eu însumi, le-au identificat. Teoria trebuie să fie adevărată cu orice preţ, căci altfel am rămîne fără o explicaţie materialistă a complexităţii vieţii şi ar trebui să ne întoarcem la Dumnezeu. Logica respectivă a fost încorporată într-un pasaj dintr-un eseu din 1997 scris de geneticianul de frunte Richard Lewontin:

"Noi ţinem partea ştiinţei în ciuda absurdităţii evidente a unora dintre explicaţiile ei, în ciuda eşecului său de a împlini multe din extravagantele sale făgăduinţe de sănătate şi viaţă, în ciuda tolerării de către comunitatea ştiinţifică a unor poveşti inconsistente luate ca atare, fiindcă ne-am luat un angajament prioritar, un angajament faţă de materialism. Nu metodele şi instituţiile ştiinţifice ne constrîng să acceptăm explicaţia materialistă a lumii fenomenale, ci, dimpotrivă, aderenţa noastră apriorică la cauzalitatea materialistă ne obligă să creăm un aparat de investigare şi un set de concepte ce produc explicaţii materialiste, indiferent cît de potrivnice intuiţiei, indiferent cît de mistificatoare pentru cei neiniţiaţi. Mai mult, materialismul este absolut, căci nu putem să acceptăm ca un Picior Divin să ni se pună în prag." [Richard Lewontin, "Billions and Billions of demons", in The New York Review of Books, 9 ianuarie 1997, pp. 28-31]

Nu e nevoie să mai adăugăm ceva.
 
Va urma