Evoluţionismul - rod al imaginaţiei. Partea I. Introducere

Fragmentele următoare fac parte din cartea călugărului Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor. În această carte, Părintele Serafim a abordat subiectul creaţiei prin prisma învăţăturii Sfinţilor Părinţi, denunţînd eroarea teoriei evoluţioniste folosindu-se de argumente atît teologice cît şi ştiinţifice. Prezentul fragment este introducerea făcută de către Ieromonahul Damaschin, editorul lucrării. Urmăriţi continuarea în saptamînile care urmează.

"Cîndva am crezut total în evoluţie", avea să-şi amintească mai tîrziu părintele Serafim. "Credeam nu fiindcă mă gîndisem foarte mult la această problemă, ci doar fiindcă 'toată lumea crede în ea', căci este un 'fapt', şi cum să tăgăduieşti 'faptele?" [...] "Încă îmi mai amintesc cum profesorul meu de zoologie din anul întîi divaga asupra 'măreţelor idei ale omului': pentru el, cea mai măreaţă idee pe care omul o născocise vreodată era ideea de evoluţie; o idee mult mai măreaţă, credea el, decît 'ideea de Dumnezeu'".

Pe scurt, triumful darwinismului implica moartea lui Dumnezeu, pregătind înlocuirea religiei biblice cu o nouă credinţă întemeiată pe naturalismul evoluţionist. Noua credinţă urma să devină temei nu doar al ştiinţei, ci şi al guvernării, legii şi moralei. Urma să fie filosofia religioasă oficială a modernităţii." [Phillip E. Johnson, Defeating Darwinism by Opening Minds, Inter Varsitv Press, Downers Grove, Illinois, 1997, pp. 98-99. ]

Cîţiva dintre cei mai străluciţi savanţi ai lumii - de la Richard Owen şi Louis Agassiz în anii 1860, pînă la Richard Goldschmidt şi Otto Schindewolf în anii 1940 - arătaseră comunităţii ştiinţifice stînjenitoarele dificultăţi ale teoriei proclamate la Centenarul Darwin, dar aceşti savanţi fuseseră ridiculizaţi iar obiecţiile lor, cu totul întemeiate, fuseseră respinse cu promptitudine. Pe lîngă aceste critici cu glas tare, a existat şi un grup tăcut de savanţi ce dezaprobau teoria evoluţionistă, dar se temeau să atace concepţia dominantă despre lume. Existenţa grupului a fost confirmată chiar la Centenarul Darwin de către paleontologul Everett Claire Olson de la Universitatea din California, care spunea: "Este greu de apreciat mărimea şi alcătuirea acestei facţiuni tăcute, dar nu e nici o îndoială că numărul celor care o compun nu este de neglijat".

Fie că au fost reduşi la tăcere sau au ales să rămînă tăcuţi, numeroşii savanţi ce au pus la îndoială darwinismul nu au fost auziţi de poporul american. Prin urmare, cînd părintele Serafim a început să studieze ştiinţele naturale în liceu şi în facultate, la începutul anilor cincizeci, i s-a spus că evoluţia întregii vieţi dintr-o "supă primordială" era o realitate incontestabilă şi de neatacat, la fel de sigură (după cuvintele lui Julian Huxley) ca şi faptul că pămîntul se roteşte în jurul soarelui.

Părintele Serafim a absolvit Pomona College în 1956, continuînd studierea vechii limbi şi filosofii chineze la Academia de Studii Asiatice din San Francisco, iar mai tîrziu la Berkeley University din California. Pe cînd se afla la Academie, a descoperit scrierile metafizicianului francez din secolul douăzeci, Rene Guenon, un tradiţionalist ce căuta răspunsuri la "ntrebările ultime în formele vechi, ortodoxe ale religiilor lumii. Guenon a limpezit şi a preschimbat perspectiva intelectuală a Părintelui Serafim. Mai tîrziu el scria: "Guenon a fost cel care m-a învăţat să caut şi să iubesc adevărul mai presus de toate, şi să nu mă mulţumesc cu nimic altceva."

Educaţia Părintelui Serafim îl învăţase să vadă toate lucrurile în termenii progresului istoric, conform concepţiei evoluţioniste a epocii modeme. După descoperirea lui Guenon, a început a vedea lucrurile în termenii decadenţei istorice.

În primii ani de după convertirea sa, Părintele Serafim a făcut o cercetare minuţioasă a istoriei filosofice a civilizaţiei apusene, spre a înţelege pe deplin cauzele din trecut, starea prezentă şi dezvoltarea viitoare a apostaziei apusene de la "Vechea Ordine" a civilizaţiei creştine tradiţionale. Din acest studiu trebuia să iasă al său "magnum opus" filosofic, intitulat "împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu".

În capitolul patru al lucrării pe care şi-o propusese, Părintele Serafim avea să discute noua fizică propusă la sfîrşitul Renaşterii de către raţionaliştii Bacon şi Descartes, care priveau universul ca pe un sistem închis, ţintind să descopere cauzele prime şi naturale (adică nedumnezeieşti) ale tuturor fenomenelor fizice. [Pentru o discutie bine documentată asupra rădăcinilor istorice ale naturalismului vezi Michael Denton, Evolittion: A Theory in Crisis, Adler & Adler, Bethesda, Maryland, 1986, pp. 71 -73.] În acelasi capitol urma să descrie filosofia modernă a progresului, ce s-a ivit la sfîrşitul Iluminismului, înlocuind concepţia despre o lume stabilă ce caracterizase mare parte din gîndirea Luminilor. Aceste două angajamente filosofice a priori - faţă de naturalism şi faţă de progres au alcătuit stratul germinator din care a ieşit teoria evoluţiei, propusă întîi de bunicul lui Darwin, Erasmus, în 1794. Cum observa mai tîrziu părintele Serafim, "Această teorie s-a dezvoltat în paralel cu mersul filosofiei moderne începînd de la Descartes, cu mult înainte de a fi existat vreo 'dovadă ştiinţifică' a ei."

Pe cînd lucra la "Împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu", părintele Serafim identificase credinţa omului modern cu o formă secularizată de hiliasm: credinţa în inevitabilitatea progresului şi în perfectibilitatea lumii acesteia căzute. Prin credinţa sa în dezvoltarea treptată de la inferior la superior, evoluţionismul era strîns legat de hiliasm; sau, cum spune părintele Serafim, era "o consecinţă aproape inevitabilă a acestuia".

Împreună cu hiliasmul, evoluţia era ceea ce părintele Serafim numea "o forţă primordială adînc înrădăcinată, ce pare să pună stăpînire pe oameni cu totul în afara atitudinii şi judecăţii lor conştiente. (Şi este cît se poate de firesc să fie aşa: ea a fost semănată în fiecare dintre noi încă din leagăn, şi deci e foarte greu a o evidenţia şi privi raţional.)" Ca ecou la cuvintele lui Julian Huxley, care la Centenarul Darwin numise evoluţia un "model de gîndire", părintele Serafim spunea că ea era "un model de gîndire potrivnic ortodoxiei, nu doar o oarecare altă idee". Şi acest model de gîndire, observa el, urma un parcurs ce era "chiar opusul învăţăturii creştine":

"Filosofia evoluţionistă a 'ridicării din animale' pare desigur de neîmpăcat cu concepţia creştină a 'căderii din Rai', şi întreaga noastră concepţie asupra istoriei va fi negreşit determinată de felul în care credem !"

Tocmai modelul de gîndire hiliasto-evoluţionist a fost acela care a produs mişcări politico-religioase precum socialismul internaţional (globalismul) şi ecumenismul. Toate aceste mişcări împărtăşesc acelaşi ţel hiliast: o "nouă ordine" viitoare unde toate rînduielile anterioare, privite ca avînd legătură cu o anumită treaptă a procesului, vor fi în întregime schimbate. La fel cum în ideea evoluţiei biologice orice deosebiri între precum organisme sunt estompate - întrucît organismele se transformă din unul în altul în perioade de milioane de ani - tot aşa toate deosebirile între naţiuni şi religii se estompează în "noua ordine mondială" a hiliasmului.

După cum am văzut, în prima jumătate a secolului douăzeci savanţii se fereau să pună la îndoială modelul evoluţionist. Testau orice altă ipoteză, în afară de aceasta - căci pe ea se sprijineau toate celelalte, întreaga clasificare a noţiunilor lor. Cei cîţiva savanţi - printre care unii foarte însemnaţi - ce îndrăzneau să submineze această dogmă erau socotiţi "eretici" şi puşi pe lista neagră.

După anii cincizeci situaţia a început a se schimba. Unul cîte unul, "opozanţii tăcuţi" pomeniţi la Centenarul Darwin începură să iasă la iveală. Savanţi reputaţi începură să ridice serioase îndoieli asupra evoluţiei, şi erau de-acum prea mulţi pentru a mai fi reduşi la tăcere. Progresele "ştiinţelor grele", ale geneticii moleculare, embriologiei etc., puneau mari dificultăţi savanţilor în a împăca datele lor cu modelul neodarwinist. Au apărut cărţi ştiinţifice ce criticau teoria lui Darwin, printre care Implications of Evolution (Implicatiile evolutiei) (1961) de G. A. Kerkut, profesor de fiziologie şi biochimie la Universitatea Southampton, Anglia, şi L'Evolution du vivant (Evolutia organismelor vii) (1973) de Pierre P. Grasse, unul dintre cei mai mari biologi în viată, fost presedinte al Academiei Franceze de Stiinte. Dr. Grasse îşi încheia cartea cu acest nimicitor rechizitoriu al evoluţiei darwiniste:

Traducere de R.H.