Despre învăţămintele unui veac de evoluţionism

O scurtă istorie

Atunci cînd Andre Malraux, probabil sub influenţa devastatoare a ororilor celor două conflagraţii ale secolului XX, profeţea că secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc , o făcea în deplină cunoştinţă de cauză. Căci tocmai în iubita lui Franţă, a cărei cultură a şi păstorit-o vreme de 10 ani, începuse, cu aproape două secole înaintea lui, lunga şi zbuciumata fugă a omului de Dumnezeu. Iluminiştii francezi au fost aceia care au îndemnat poporul – din umbră sau prin ridiculizare făţişă – să se proclame liber de constrîngerile religiei, reiterînd într-o formă revoluţionară spusa lui Protagoras conform căreia Omul este măsura tuturor lucrurilor. Şi pentru a pecetlui această decizie, populaţia Parisului a ales o obscură dansatoare de cabaret – Madmoiselle Candeille – pe care a purtat-o în triumf pînă la catedrala Notre-Dame, unde a fost încoronată drept Zeiţă a Raţiunii. După ce s-a închinat ceremonios zeiţei pe jumătate nude tronînd pe altar, mulţimea a ars în mod solemn Biblia în piaţa din faţa catedralei, declarînd că de atunci înainte Raţiunea şi numai Raţiunea avea să conducă Franţa. Şi pornind de atunci şi de acolo, aceste idei au început să cutreiere lumea. A trebuit însă să treacă mai bine de o jumătate de secol pentru ca ideile Revoluţiei franceze să-şi găsească un suport dogmatic solid. Or, nu era cu putinţă ca acesta să vină tot din Franţa, care-şi epuizase deja elanul creator sub lama ghilotinei şi prin marea stepă rusă.

Anglia a fost aceea care a făcut pasul decisiv. Dar l-a făcut aşa cum îi şade bine, adică… englezeşte. Ideile revoluţionare franceze nu au izbutit să penetreze în mod imediat şi direct societatea engleză, aflată în plin elan spiritual creştin, ca urmare a marii renaşteri metodiste. În plus, sprijinul francez acordat Revoluţiei americane a creat în imperiu un puternic resentiment împotriva ideilor revoluţionare de orice fel.

Şi totuşi, Anglia ascundea o grupare de oameni – o elită intelectuală – ce pregătea în tihnă diseminarea ideilor socialiste franceze. Societatea Lunară din Birmingham, activă între 1764 şi 1800, a avut neîndoios o influenţă capitală. Trăgîndu-şi numele de la faptul că membrii ei se întîlneau o dată pe lună, la luna plină, această societate – care s-a transformat mai tîrziu în Societatea Regală – a avut un rol decisiv în implementarea Revoluţiei Industriale, dar şi în sădirea ideilor socialiste. Considerîndu-se “neguţători de lumină” – sintagmă împrumutată din utopia New Atlantis a lui Francis Bacon – avea ca membri personalităţi precum Erasmus Darwin – bunicul lui Charles Darwin – John Wilkinson, constructor de tunuri, James Watt, creatorul motorului cu aburi, industriaşul Matthew Boulton, chimistul Joseph Priestley şi Benjamin Franklin – corespondent în coloniile americane. Toţi au fost în mod explicit partizanii Revoluţiei americane din 1776 şi susţinători fervenţi ai Revoluţiei franceze 13 ani mai tîrziu. Benjamin Franklin a fost un adevărat navetist între idealiştii francezi şi englezi. Erasmus Darwin a fost un susţinător activ al ideilor iacobine. Un alt membru, Richard Edgeworth, a colaborat cu Rousseau la scrierea unei cărţi despre educaţia copiilor. Fiul lui James Watt a fost denunţat în Camera Comunelor ca agent francez. Joseph Priestley a fost un susţinător viguros al Adunării Naţionale Franceze, organizînd chiar o serbare de aniversare a 2 ani de la căderea Bastiliei. Înfuriată de acest afront, comunitatea creştină în care locuia Priestley, a dat foc casei în care se ţinea serbarea şi l-a forţat pe chimist să plece în exil în America.

Era evident pentru membrii Societăţii Lunare că ideile revoluţionare nu puteau fi pur şi simplu implantate în Anglia. De aceea au ales calea ocolită de a submina temeliile creştinismului prin ştiinţă, conştienţi fiind de caracterul eminamente empiric al anglo-saxonilor şi implicit de tăria argumentelor ştiinţifice pentru aceştia. Trebuiau însă găsite şi propagate repede cîteva idei concrete. Prima şi cea mai iconoclastă idee a venit din partea unui avocat pasionat de geologie, pe nume Charles Lyell. Născut în 1797, anul în care părintele geologiei moderne, scoţianul James Hutton murea, Lyell s-a inspirat copios din lucrarea acestuia intitulată Theory of the Earth, în care se propunea pentru prima dată o cronologie extinsă a pămîntului, care nu făcea apel la evenimente supranaturale. Ideea lui Lyell, cunoscută astăzi sub denumirea de principiul actualismului (uniformitarianism, în engleză) susţine în esenţă că procesele geoformante de astăzi sunt identice cu cele din trecut şi se desfăşoară cu o viteză similară. Aceasta implica faptul că pămîntul ar avea o vîrstă de ordinul zecilor de milioane de ani şi că viaţa a avut la dispoziţie durate imense de timp. Această nouă viziune avea să stimuleze ideile pe care prietenul apropiat al lui Lyell, Charles Darwin le pritocea în liniştita şi bogata sa rezidenţă numită Down House. Căci de atît avea nevoie atunci Darwin – de un timp suficient de lung pentru ca un animal să sufere o schimbare pe care să o transmită prin pangenele din sîngele său (aşa credea atunci Darwin) urmaşilor săi care la rîndul lor vor amplifica schimbarea şi o vor transmite mai departe. Şi aşa, din milion în milion de an, un peşte putea ajunge într-o bună zi filosof şi nişte molecule oameni… în definitiv, Charles Darwin relua ideile bunicului său Erasmus, publicate în 1794 în voluminoasa sa Zoonomia, carte în care anticipa pînă şi conceptul de “selecţie naturală”.

Lumea noastră cea evoluţionistă

Unde se găseşte azi ideea lui Darwin? Ei bine, la temelia întregii omeniri! Căci socialul, politicul, economicul, culturalul, ba chiar şi religiosul – toate sunt adînc pătrunse sau chiar definite de această idee. Ni se spune că societatea a evoluat de la comuna primitivă la post-modern sau “sfîrşitul istoriei” (după Fukuyama), că politica a evoluat de la conservatorism la neoliberalism, că economia a evoluat de la agricultura primitivă la computerizare, că de la picturile rupestre la post-modernism s-a produs o evoluţie uluitoare (deşi Picasso a suspinat la ieşirea din peştera Lascaux: Noi nu am inventat nimic!). Şi pentru că şi specia umană a evoluat, nu era cu putinţă ca toţi oamenii să fie pe aceeaşi treaptă a evoluţiei. Urma logic de aici că cei primitivi trebuiau să dispară – şi asta şi fac din clipa în care ideea lui Darwin a văzut lumina tiparului, în 1859. Din ce în ce mai eficient, mai gospodăreşte. Şi pentru că neoliberalismul este în vîrful piramidei evoluţiei politice, trebuie, nu-i aşa, să accelereze dezintegrarea oricărei alternative (primitive, se înţelege), cu adepţii ei cu tot. Şi cum poate să facă asta mai bine decît cu bombe inteligente şi militari docili şi eficienţi? Şi, dacă robotul este mai eficient decît muncitorul uman, ce nevoie mai este de acesta din urmă? Este deci nu numai logic, dar şi moral şi mai ales progresist să-i forţezi pe toţi să se robotizeze sau să renunţe la acele ramuri economice care nu pot fi robotizate... Şi dacă cele 5 simţuri nu mai sunt suficiente pentru a percepe arta ajunsă pe culmile evoluţiei, trebuie musai să-ţi îndopi organismul cu te miri ce substanţă care să-ţi exacerbeze “simţirea artistică”. Şi toate acestea numai pentru că evoluţia înseamnă “progres”: de la simplu la complex, de la primitiv la sofisticat, de la ceilalţi la noi!!

Unul dintre cele mai inechivoce exemple de fundătură sîngeroasă întemeiată pe raţiunea umană îl reprezintă “rasismul ştiinţific”. Consider că un scurt istoric al acestui monstru născut din insomnia raţiunii este necesar şi foarte revelator. Pornind de la imensa colecţie de cranii a lui Samuel George Morton (1799-1851) şi cărţile acestuia (Crania Americana şi Crania Aegyptiaca), ideea că nivelul de inteligenţă este funcţie de volumul şi forma craniului a devenit un “fapt ştiinţific” în secolul al 19-lea. Acesta a fost cu siguranţă întărit de publicarea în 1859 a cărţii lui Charles Darwin, al cărei titlu complet este semnificativ: Asupra originii speciilor pe căile selecţiei naturale sau conservarea raselor favorizate în lupta pentru viaţă (sublinierea noastră). Francis Galton (1822-1911), văr primar cu Darwin, reluînd conceptul de rasă favorizată, a devenit avocatul fervent al raselor umane şi claselor sociale favorizate. în ajutorul lui a venit medicul francez Paul Broca, creatorul conceptului de coeficient de inteligenţă (Intelligence Quotient), iar la moartea englezului, stindardul a fost preluat de psihologul american Henry Goddard (1866-1957), cu finanţarea substanţială a Fundaţiei Rockefeller. Goddard a reluat antica idee spartană a eliminării celor slabi, sub forma eugeniei. Ideile americanului au avut susţinători puternici şi în Anglia, printre aceştia numărîndu-se – inevitabil, nu-i aşa? – Leonard Darwin (fiul lui Charles) şi Winston Churchill. Un coleg al lui Godddard, Madison Grant, a publicat în 1916 The Passing of the Great Race (Efemeritatea Marii Rase), carte ce l-a impresionat profund pe Hitler. Grant propune în această carte o explicaţie a eşecului germanilor în Primul Război Mondial: atît de mulţi din masivii războinici blonzi ai rasei germanice au pierit în Războiul de 30 de Ani (1618-1648) încît la debutul Marelui Război naţiunea germană era încă sărăcită în fondul ei etnic pur… Continuînd şi amplificînd ideile lui Goddard, un alt coleg de generaţie al său – Harry Laughlin – a publicat, la începutul anilor ’20, o carte în care furniza o listă “completă” a celor “socialmente inadecvaţi”, pentru care recomanda sterilizarea sau eugenia. Dar în America aceste idei nu au putut fi aplicate. În Germania însă – profund desacralizată de marele traumatism post-belic – sterilizarea celor indezirabili a început să fie aplicată încă din 1927. Iar odată cu venirea la putere a lui Hitler, în 1933, a devenit politică de stat. De altfel, este astăzi un lucru ştiut că întreaga “viziune biologică” din Mein Kampfeste în întregime inspirată din darwinism. Iată dar că, departe de a fi o idee ariană, rasismul ştiinţific îşi are sorgintea în “lumea bună” anglo-americană! Şi pentru că această lume este conservatoare şi perseverentă, sumbrul experiment german a fost considerat doar o “eroare”. Temelia darwinistă nu a fost pusă sub semnul întrebării. În consecinţă, un nou experiment – de data aceasta la scară mondială – se desfăşoară sub ochii noştri şi pe banii noştri!

Filosofia U.N.E.S.C.O. – Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură – era şi este clară încă din 1949, atunci cînd Sir Julian Huxley (nepotul “buldogului lui Darwin” – Thomas Huxley) a redactat Manifestul U.N.E.S.C.O. Iată un eşantion:

Sursa articolului: Revista Scara