Modelul evoluţiei şi impactul său fundamental

Pentru societatea contemporană în general, evoluţia a devenit o filosofie sau o viziune fundamentală. Pe de o parte, este un fapt curios cum acest model a devenit o a doua natură a gîndirii actuale, o paradigmă universală de cercetare şi aplicare în cunoaştere. Pe de alta, acest ciudat fenomen, nemaiîntîlnit prin caracterul lui universal niciodată în istorie, este rezultatul unui proces istoric, sau mai bine zis istorico-filosofic. Totul pare a începe odată cu epoca Renaşterii, trece prin perioada Iluminismului şi a marilor revoluţii politice, filosofice şi sociale din secolul al XIV-lea, şi ajunge la dezvoltarea lui vădită şi cu pretenţii de universalizare în secolul XX.

Avînd în vedere popularitatea globală (şi pentru mulţi, „intimă”) înregistrată de această viziune filosofică, numită uneori “teoria evoluţiei”, devine important să înregistrăm la rîndul nostru mecanismele sociale, politice şi de altă natură ale acestui succes.

În primul rînd, evoluţia este o speranţă fundamentală pentru orice om. Psihologic, ea este o dominantă a naturii umane, fiindcă orice om îşi doreşte progresul personal, sau împreună cu ceilalţi. În al doilea rînd, întotdeauna entităţile sau comunităţile, de la micile organizări umane, pînă la state sau uniuni de naţiuni au ca scop declarat progresul şi evoluţia, desigur bazîndu-se pe dorinţa, permanentă şi legitimă, de mai bine a omului. Aşadar evoluţia este dorită de toţi, şi declarată ca scop universal.

Aici însă se despart cele două posibile variante ale realizării în fapt a evoluţiei, fiindcă omului îi rămîne menirea de a o realiza: împreună cu Dumnezeu sau fără El. Fiind creat după chipul şi asemănarea cu El (Facere 1, 26), omul tinde ontologic să se autodepăşească, cum de altfel a observat şi Nietzsche, care credea că omul este „ceva care trebuie depăşit”.

Aşadar, prin creaţie, omului i se deschide perspectiva permanentei evoluţii, menirea lui centrală, însă numai în sinergie cu Creatorul său. Adresîndu-se ucenicilor Săi, Hristos arată: “Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17: 3). Astfel suntem invitaţi la un continuu progres în cunoaşterea lui Dumnezeu printr-o reciprocă iubire – aceasta fiind esenţa vieţii şi a evoluţiei spirituale umane.

Omul însă şi-a început istoria căzută cu o denaturare a acestei meniri, fiindcă a dorit evoluţia spirituală sau progresul în cunoaştere fără Dumnezeu, separat de El. Referatul biblic al căderii primilor oameni în păcat arată cum Adam şi Eva au ales o altă cale de cunoaştere, de evoluţie. Au ales cunoaşterea solitară, autonomă, au ales o evoluţie ruptă de Dumnezeu. De atunci şi pînă astăzi această perspectivă evolutivă denaturată (care a înregistrat şi episodul Turnului Babel, printre altele), a ajuns să fie tentaţia dominantă a umanităţii, sau esenţa apostaziei sale pe toate planurile.

Iată aşadar de ce, pe de o parte evoluţia este o tendinţă firească dar, pe de altă parte, cunoaştem astăzi „succesul” denaturării ei, pe care îl cultivă cu patimă omul contemporan. Asistăm la o efervescenţă debordantă în promovarea cu entuziasm a modelului evoluţionist ateu de aproape două secole, fiindcă omul pare a merge cu paşi hotărîţi pe drumul justificării cu orice fel de artificii raţionale a evoluţiei lui autonome, seculare. Oameni precum Charles Darwin, Charles Lyell, sau mai nou Theodosius Dobzhansky şi Ken Wilber sunt exponenţii acestui efort titanic de a fundamenta modelul evoluţionist în sens ştiinţific şi filosofic.

Mai mult, există şi un evoluţionism “creştin”, adică o pseudo-teologie, care încearcă să împace teologia cu teoria evoluţiei, erijîndu-se parcă în postura de apărător sau avocat al păcatului primordial şi al mecanismului psihologic care a stat la baza săvîrşirii lui. Poate că nici cei mai îndrăzneţi vizionari n-ar fi putut prognoza că modelul strîmb şi ispita satanică acceptată de protopărinţii noştri în încercarea lor de a evolua paralel cu Dumnezeu, va găsi apărători chiar din cinul slujitorilor lui Dumnezeu: John Meyendorf, George Klinger şi mai ales Teilhard de Chardin sunt asemenea triste exemple de întrupare a viziunii schimonosite a progresului uman. Acest progres însă, în sensul său autentic, este promovat doar de creştinii conştienţi de valoarea Sfintei Scripturi.

Este necesar, aşadar, să observăm cum reuşeşte modelul sau paradigma evoluţiei secularizate să se infiltreze în conştiinţa oamenilor de astăzi, care doresc sincer un progres spiritual sau social dar sunt antrenaţi de anumite mijloace, despre care vom vorbi în partea a doua, în tabăra evoluţioniştilor atei şi secularizaţi.