Procesul ştiinţific împotriva evoluţionismului – Partea I

Metoda ştiinţifică tradiţională necesită observaţia experimentală şi repetabilitatea. Faptul că macroevoluţia (spre deosebire de microevoluţie) nu a fost observată niciodată se pare că o exclude pe aceasta din domeniul ştiinţei veritabile. Chiar şi Ernst Mayr, decanul evoluţioniştilor în viaţă, fost profesor de biologie la Harvard, care a afirmat că evoluţia este “un adevăr simplu”, este de acord totuşi că evoluţionismul este “o ştiinţă istorică” pentru a cărei explicare “legile şi experimentele sunt metode neadecvate” [2]. Nimeni nu poate vedea În fapt evoluţia în acţiune!

Evoluţia nu a avut loc niciodată în trecut

Evoluţioniştii răspund de obicei la critica de mai sus susţinînd că evoluţia se petrece prea lent pentru ca noi să o putem observa petrecîndu-se astăzi. Ei obişnuiau să pretindă că adevăratele dovezi ale evoluţiei rezidă în arhiva fosiliferă, însă adevărul este că miliardele de fosile cunoscute nu conţin nici măcar o singură formă care să prezinte fără echivoc structuri tranziţionale în procesul de evoluţie.

“Dat fiind că evoluţia, conform lui Darwin, era într-o continuă stare de mişcare... a rezultat logic că arhiva fosiliferă ar trebui să abunde de exemple de forme tranziţionale mergînd de la cele mai puţin evoluate la cele mai evoluate” [3]

Chiar şi cei care cred într-o evoluţie rapidă recunosc că ar fi nevoie de un număr considerabil de generaţii pentru ca un anumit “fel” să evolueze într-altul mai complex. Ar trebui, deci, să existe un număr considerabil de structuri tranziţionale adevărate păstrate în fosile (în fond, există acolo miliarde de structuri netranziţionale). Dar (cu excepţia cîtorva creaturi foarte îndoielnice precum controversatul „dinozaur cu pene” şi pretinsele „balene mergătoare”) acestea nu sunt de găsit.

În loc să umple golurile din arhiva fosiliferă cu aşa-numite verigi lipsă, majoritatea paleontologilor s-au găsit în situaţia în care în aceasta erau numai goluri, fără nici un semn de „intermediare” transformaţionale între speciile fosilifere documentate.[4]

Întreaga istorie a evoluţiei de la apariţia vieţii din non-viaţă la evoluţia omului din maimuţă trecînd prin evoluţia vertebratelor din nevertebrate, este în mod izbitor lipsită de forme intermediare: toate verigile lipsesc din arhiva fosiliferă, aşa cum lipsesc şi din lumea prezentă.

Cu privire la originea vieţii, un cercetător de seamă în domeniul său, Leslie Orgel, după ce arată că nici proteinele nici acizii nucleici nu puteau apare una fără cealaltă, concluzionează

“Şi astfel, la prima privire, cineva ar putea trage concluzia că de fapt viaţa nu ar fi putut apare niciodată prin mijloace chimice.” [5]

Fiind un „evoluţionist total”, Dr. Orgel nu poate accepta o asemenea concluzie. În consecinţă, el speculează afirmînd că este posibil ca ARN-ul (Acidul RiboNucleic) să fi apărut primul, dar apoi este nevoit să admită totuşi că:

“Evenimentele precise care au dat naştere ARN-ului rămîn neclare... investigatorii au propus multe ipoteze, dar dovezile în favoarea fiecăreia sunt în cel mai bun caz fragmentare” [6]

Traducere: “Nu se cunoaşte nici o cale prin care viaţa să fi putut apare de la sine. Din păcate, două generaţii de studenţi au fost învăţaţi că faimosul experiment al lui Stanley Miller pe un amestec gazos, a demonstrat practic originea naturalistă a vieţii. Dar nu este aşa!

Miller a pus tot lucrul într-o sferă, a încărcat-o electric, şi a aşteptat. El a descoperit apoi că aminoacizi şi alte molecule complexe fundamentale se acumulau pe fundul aparatului. Descoperirea a dat un uriaş avînt investigaţiei ştiinţifice asupra originii vieţii. Într-adevăr, pentru cîtva timp a părut ca şi cum crearea vieţii într-un tub de testare era la îndemîna ştiinţei experimentale. Din păcate, asemenea experimente nu au progresat mai departe decît prototipul original, lăsîndu-ne cu un gust amar din supa primordială.”  [7]

La fel, nu există nici un indiciu despre modul în care organisme unicelulare din lumea primordială ar fi putut evolua în vastul şir de nevertebrate complexe multi-celulare ale perioadei cambriene. Chiar şi evoluţionistul dogmatic Gould admite că:

“Explozia cambriană a fost cel mai remarcabil şi enigmatic eveniment din istoria vieţii.” [8]

La fel de enigmatic este felul cum o oarecare creatură nevertebrată din oceanul străvechi, cu toate părţile importante pe dinafară, a reuşit să evolueze în prima vertebrată – adică primul peşte – care are toate părţile importante în interior.

“Totuşi trecerea de la nevertebrate la primii peşti cu coloană vertebrală este încă învăluită în mister, lăsînd loc multor teorii.” [9]

Astfel de „pete albe” există din abundenţă. Un foarte înverşunat oponent al ştiinţei creaţiei, paleontologul Niles Eldredge, a recunoscut că dacă există, dovezi de tranziţii evolutive în arhiva fosiliferă, acestea sunt foarte şubrede. În rest, lucrurile rămîn la fel.

“Este un adevăr simplu şi de neînlăturat faptul că practic toţi membrii unei populaţii rămîn în principiu stabili, cu fluctuaţii minore, pe întreaga lor durata...” [10]

Atunci cum ajung evoluţioniştii la arborii lor evolutivi, de la fosile de organisme care nu s-au schimbat pe perioada duratei lor?

“Descoperirile fosile pot încurca tentativele de a construi simpli arbori evolutivi – fosile din perioade cheie sunt deseori nu intermediare, ci mai degrabă forme care nu definesc trăsături ale mai multor grupuri diferite... în general, se pare că grupurile majore nu sunt aşezate într-o manieră liniară simplă sau progresivă – noile trăsături sunt deseori “tăiate şi lipite” pe diferite grupuri în timpuri diferite.” [11]

În ce priveşte formele intermediare maimuţă/om, acelaşi lucru este valabil, deşi antropologii le-au căutat cu înfrigurare timp de mulţi ani. Multe forme au fost propuse, dar toate au fost respinse pe rînd.

“Tot ceea ce ne pot arăta paleoantropologii după mai bine de 100 de ani de investigaţii sunt rămăşiţe de la mai puţin de 2000 dintre înaintaşii noştri. Ei au folosit acest amestec de mandibule, oase şi cranii fosilizate, împreună cu dovezi moleculare de la specii „în viaţă”, pentru a pune cap la cap o linie descendentă de oameni care merge înapoi de la 5 - 8 milioane de ani pînă la momentul în care oamenii şi cimpanzeii ar fi derivat dintr-un strămoş comun.” [12]

Antropologii au suplimentat extrem de fragmentarele lor probe fosile cu probe ADN şi alte tipuri de probe genetice de la animale actuale, pentru a încerca a pune la punct un scenariu evolutiv care să se potrivească. Dar aceste probe genetice în realitate nu ajută nici ele prea mult, pentru că ele contrazic dovezile fosile.

“Efectul general este că filogenetica moleculară nu este în nici un fel atît de cinstită şi limpede pe cît credeau pionierii ei... Dinamica bizantină a schimbării genomului are multe alte consecinţe pentru filogenetica moleculară, inclusiv faptul că gene diferite dezvăluie lucruri diferite.” [13]

Recapitulînd datele genetice ale oamenilor, alt autor concluzionează, mai degrabă pesimist:

“Chiar şi în cazul datelor secvenţei de ADN, nu avem acces direct la procesele evoluţiei, aşa încît reconstrucţia obiectivă a trecutului dispărut poate fi realizază numai prin imaginaţia creativă.” [14]

Din moment ce nu există vreo dovadă cu adevărat ştiinţifică a faptului că evoluţia are loc în prezent sau a avut vreodată loc în trecut, este rezonabil să concluzionăm că evoluţia nu este un fapt aparţinător ştiinţei, aşa cum pretind mulţi. De fapt, nici măcar nu este ştiinţă, ci un sistem arbitrar bazat pe credinţa în naturalismul universal.

Referinţe

1. Jeffrey H. Schwartz, Sudden Origins (New York. John Wiley, 1999), p. 300. 2. Ernst Mayr, “Darwin’s Influence on Modern Thought,” Scientific American (vol. 283. July 2000), p. 83.
3. Jeffrey H. Schwartz, op. cit., p.89.
4. Ibid.
5. Leslie E. Orgel, “The Origin of Life on the Earth,” Scientific American (vol. 271. October 1994), p. 78.
6. Ibid, p. 83.
7. Massimo Pigliucci, “Where Do We Come From?” Skeptical Inquirer (vol. 23. September/ October 1999), p. 24.
8. Stephen Jay Gould, “The Evolution of Life,” chapter 1 in Evolution: Facts and Fallacies. ed. by J. William Schopf (San Diego, CA., Academic Press, 1999), p. 9.
9. J. O. Long, The Rise of Fishes (Baltimore: John Hopkins University Press, 1995), p. 30.
10. Niles Eldredge, The Pattern of Evolution (New York; W. H. Freeman and Co., 1998), p. 157.
11. Neil Shubin, “Evolutionary Cut and Paste,” Nature (vol. 349. July 2, 1998), p.12.
12. Colin Tudge, “Human Origins Revisited,” New Scientist (vol. 146. May 20, 1995), p. 24.
13. Roger Lewin, “Family Feud”, New Scientist (Vol. 157. January 24, 1998), p. 39.
14. N. A. Takahata, “Genetic Perspective on the Origin and History of Humans,” Annual Review of Ecology and Systematics (vol. 26, 1995), p. 343.