Reflecţii pe marginea unui articol recent

Zilele începutului de an 2009 au surpins câmpul vieţii noastre bisericeşti şi sociale din România răvăşit de o nouă furtună pornită de la cel rău: scandalul actelor de identificare cu cipurile biometrice. Marele duhovnic al neamului nostru care este Părintele Justin Pârvu de la Mânăstirea Petru Vodă a lansat un apel tuturor credincioşilor români de a nu primi aceste acte samavolnice care, deşi nu reprezintă însăşi pecetluirea şi lepădarea de Hristos aşa cum o prezintă Apocalipsa Cap. 13, sunt în mod evident pentru toată lumea, o etapă, atât pentru apostazie, dar, pentru cei care nu pun preţ pe cele sfinte, şi către o dictatură totală asupra trupurilor şi sufletelor noastre. Acest mesaj a declanşat, aşa cum era de aşteptat, un val de reacţii din cele mai diverse, de la adeziune necondiţionată la contestare şi defăimare la fel de îndârjită.

Între reacţiile postate în ceea ce se numeşte mai nou „blogosferă”, domeniu al comunicării moderne a internetului, ne-a atras atenţia articolul Părintelui ierom Grigorie Sandu intitulat: „Despre ce-i îngăduit şi ce nu este îngăduit a primi creştinul” [1]. Întrucât ne găsim în continuare pe tărâmul discuţiilor pro şi contra iar consensul sobornicesc, ca să nu mai vorbim de poziţia „oficială” nu s-au coagulat într-o definire oarecum unanimă, ne exprimăm (cu precauţie, ca pe o părere încă supusă retuşului!) acordul cu analiza şi măsurile preconizate de părintele Grigorie, căruia îi mulţumim cu dragoste şi recunoştinţă încăodată pentru contribuţiile sale ziditoare. [2]

Acestea fiind spuse, ne-am îngăduit, cu aceeaşi dragoste şi preţuire, să aducem o contribuţie smerită acestui articol ziditor, contribuţie care nu schimbă aşa cum am spus esenţa concluziilor legate de pecetluire şi lepădare, ci vine cu ceea ce considerăm că întăreşte aceste concluzii: mărturisirea adevăratei cosmologii, adică cea scripturistică şi patristică. [3] Vom face deci referire punctuală la acele pasaje, cerându-ne iertare părintelui pentru îndrăzneală şi nădăjduind că va primi cu aceeaşi dragoste mărturia cu pricina. Prin urmare, citim că:

„Cei prin care se pregătesc de pe acum condiţiile domniei lui Antihrist cu dibăcie încearcă să semene, atât în mintea celor ce cred în ştiinţă, cât şi în mintea celor ce cred în Dumnezeu, ideea că lucrurile duc firesc şi inevitabil spre acest final dorit de ei. Demonstraţia lor se bazează pe cunoştinţe astronomice convertite în astrologice, astfel încât să slujească ideii pe care vor să o implanteze în mintea oamenilor. Se porneşte de la faptul ştiinţific ştiut că axa Nord Sud a Pământului descrie în mişcarea ei un con complet în 25 764 de ani.”

Astronomia şi cronologia Sfintei Tradiţii aşa cum au primit-o şi au predat-o Sfinţii Părinţi spune cu totul altceva. Aceasta după cum ar trebui să se ştie şi să se reamintească neînceptat dretslăvitorilor creştini din toate cinurile, mireni şi monahi („de la vlădică până la opincă”) era una geocentristă/statistă, iar vechimea lumii se număra cu miile ani, de la Facerea Lumii până la Naşterea Domnului fiind 5508 ani, anul acesta 2009 fiind deci anul 7517. Acestea fiind imposibil de contestat şi combătut dinăuntrul Bisericii, adică acelora ce cred, mărturisesc şi iubesc această Sfântă Tradiţie şi pe Părinţii menţionaţi, rezultă că axa Nord-Sud a Pământului stă fix nemişcată în centrul cosmosului/universului şi nu descrie nimic, nici o fromă geometrică. Iarăşi cei 25 764 de ani, reprezintă o cronologie pitagoreic/platonică ce nu poate avea nici un sens în cadrul de care amintim.

„Viteza de precesie este, deci, de un grad în 71,5667 ani. Zona cerească din jurul eclipticii (planul orbitei Pământului) cu o lăţime de 18 grade se numeşte zodiac, pentru că aici se găsesc cele 12 constelaţii parcurse succesiv de Pământ în mişcarea sa anuală.”

Redăm mai jos nişte lămuriri elementare de astro/logie/nomie patristică pentru a ajuta la clarificarea înţelegerii acestui pasaj:

Având în vedere modelul geocentric, rezultă că Soarele, a patra planetă de la Pământ, efectuează acest traseu prin sectorul zodiacal, acea bandă de 18 grade, înclinată la 23 de grade pe planul eclipticii.

 Astrologia modernă şi contemporană este un amalgam de astrologie „clasică” fundamentată pe mişcări moderne.

În linii mari, sistemul clasic astrologic poate fi descris astfel:

„Fragmentul acesta se află păstrat în Istoria Bisericească a lui Eusebiu, episcopului Cesareei Palestinei (Cart. VIL, cap. 32 [trad. de Iosif Gheorghian, Buc. 1896, p. 244). Sub partea cea opusă a universului este a se înţelege emisfera sudică a globului ceresc, pe care o desparte ecuatorul ceresc, numit de Matei Vlastare în alt loc al tratatului de faţă cercul cel mai mare al paralelelor, cercul echinocţial, de emisfera nordică. În luna lui martie soarele încheie cursul său prin emisfera sudică şi trece în cea nordică. El îşi are calea sa în zodiac, care este împărţit în 12 părţi, numite de Vlastare douăsprezecimi, 6 în emisfera nordică şi 6 în emisfera sudică.

Această cale o parcurge soarele într-un an trecând de a rândul prin cele 12 douăsprezecimi şi petrecând în fiecare din ele câte o lună. Cele 12 luni ale anului corespund aşadar celor 12 părţi ale căii solare. Cea dintâi douăsprezecime este cea a Berbecului, în care intră soarele deodată cu trecerea sa în emisfera nordică. Când se află acesta la începutul ei, atunci este el în unul din cele două puncte, în care calea solară, ecliptica, se taie cu ecuatorul ceresc, cercul echinocţial, şi anume în punctul echinocţial cel de primăvară, despre care zice Vlastare în alt loc că se vede la începutul Berbecului.”

(cf. prof. C. Popovici, introducere şi comentarii la „Matei Vlastare, Despre Sfintele Paşti")

Din punct de vedere astronomic observaţiile astrologilor new age suferă de grave fisuri ce fac să apară o multitudine de cronologii diferite cu privire la momentul acestei treceri. Ceea ce ne interesează pe noi aici sunt însă implicaţiile teologice prezente în aceste concepţii şi efectul lor asupra credinţei şi învăţăturii creştine. Căci, departe de a fi o simplă aberaţie astronomică şi măruntă superstiţie, mişcarea new age se conturează ca un periculos adversar al creştinismului la scară mondială.Să punem faţă în faţă şi aceste afirmaţii astrologice omeneşti cu astrologia revelată. De unde ar fi apărut perioada aceea de 2147 de ani (după alţi autori: 2160 de ani) a soarelui într-o zodie? Să reţinem că este vorba de zodiacul sideral şi constelaţiile zodiacale. Căci precesia echinocţiilor se petrece exact în acest zodiac sideral.

Întorcându-ne în prima săptămână a facerii lumii, în ziua a 4-a când apar luminătorii, planetele şi stelele, soarele se afla în gradul 1 Berbec, momentul fiind echinocţiul de primăvară (îl putem numi dacă vrem 21 martie). Aceasta se arată şi în textul normativ pentru pascalie al Ierom. Matei Vlastare:

„Deci când Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă întru fiinţă, dela ziua întâia şi până la a şaptea a fost echinocţiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puţin una pe alta, căci dacă şi ziua a patra se bucura de vederea facerii luminătorilor, totuşi acestora nu le era îngăduit ca acuma de a plana şi pe partea cea opusă a universului, căci soarele intrând îndată în secţiunea primă echinocţială a zodiacului se aşeză în gradul prim al berbecului, iar luna se puse îndată în distanţă de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând şi ea prin secţiunea echinocţială de toamnă, prin cumpănă, fără să se precipite câtuşi de puţin înaintea soarelui, precum se întâmplă să alerge cel puţin în timpul de acum pentru că în alt mod nu era cu putinţă să i se susţină cu stricteţe lumina cea plină, arătându-ne Dumnezeu că n-a făcut la început nimic nedeplin, deoarece şi toată partea lunii cea întoarsă către soare fiind luminată de-a întregul ne arată prin deosebirea mişcării formele cele variate ale luminătorilor.

Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai degrabă nevariat deodată cu universul ca şi cum ar fi aşteptat sfârşitul creării universului. Iar în ziua a şasea se formează omul prin mâinile lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocţiul şi fiind luna aproape asemenea cu soarele în plinirea strălucirii, căci nu se cuvenea nici ca omul cel dintâi, care pentru multa sa înrudire cu lumina s-a numit şi de către cei înstrăinaţi de lumina religiei cu drept cuvânt lumină, să se facă înainte de echinocţiu, când toate erau acoperite cu întuneric, nici ca  luminătorii lumii (să se facă înainte de acel timp), ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pe acela ce avea să împărăţească asupra creaţiei, de altminterea având încă a se crea şi timpul trebuia neapărat ca ziua şi noaptea ce erau acum prezente să înceapă dela egalitate, pentru că aceasta şi este firesc de mai nainte, decât neegalitatea, precum şi averile de mai nainte, decât pierderile, învăţându-ne de aicea Dumnezeu a pune legea egalităţii, în care stă fiinţa virtuţilor, înaintea a toată pestemăsura şi nepotrivirea, apoi astfel după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia.”

(Matei Vlastare, "Despre Sfintele Paşti")

 Începând deja din anul 2, soarele a ieşit deja din zodia Berbec şi a intrat în Peşti unde se află şi astăzi. Dar, potrivit ratei de precesie de 1 zi la 300 de ani stabilită de către Iparh – Ptolemeu – Sosigene - Sfinţii Părinţi, soarele se va deplasa cu o zi la 300 de ani în mişcare „retrogradă” în zodia Peşti. Dacă socotim aprox. relaţia o zi = un grad, înseamnă că soarele ar rămâne într-o zodie aprox… 9000 de ani (300 de ani × 30 de grade). Este exact ceea ce ne arată şi confirmă observaţiile astronomice actuale: echinocţiul de primăvară are loc în constelaţia zodiacală Peşti!

După cum se vede în diagrama de mai sus, în decursul celor 7514 ani de la facerea lumii, precesia echinocţială s-a decalat astfel încât în zilele noastre putem plasa echinocţiul de primăvară în zodia (siderală) Peşti, spre sfârşitul ei.

Reţinem deci că Soarele şi nu Pământul este implicat în ceea ce se numeşte „precesia echinocţială”.

După ce câştigă încrederea oamenilor cu aceste afirmaţii, strict ştiinţifice şi adevărate, se apropie de scopul lor legându le cu evenimentele biblice, ca să i câştige şi pe cei credincioşi.”

Totul s-a prăbuşit cu zgomot: echinocţiul de primăvară a fost din primele zile ale Creaţiei chiar în zodia Berbec! Aşa că acele speculaţii, fie ele astrologice fie „ştiinţifice şi adevărate” se risipesc ca pânza de păianjen, aşa precum a şi demonstrat de altfel părintele Grigorie.

După cum bine s-a observat de către cei cu o conştiinţă duhovnicească trează şi trezvitoare, suntem martorii zorilor erei noi, cu a sa „nouă ordine mondială”, „vis de aur” al unor duhuri vrăjmaşe nevăzute, şi pus în practică de oameni mai mult sau mai puţin „discreţi”. Acestă „ordine” (cosmos) are nevoie neapărată pentru a funcţiona de despersonalizarea noastră, ceea ce constituie un atac cumplit asupra chipului lui Dumnezeu, care suntem noi oamenii.

„Chipul” înseamnă în primul rând libertatea şi cugetarea (raţiunea), însuşiri dumnezeieşti şi îngereşti cu care suntem înzestraţi de la bun început, indiferent de căderile ulterioare şi gravitatea lor [4]. Evident însumarea acestor însuşiri dă „libertatea de gândire”, suprema libertate, mai presus şi de cea de acţiune, mişcare sau exprimare. Aici putem alătura bineînţeles şi libertatea de credinţă şi conştiinţă, „drepturi” acordate nu de către cine ştie ce instanţe omeneşti, ci de către Însuşi Creatorul. De aceea noi creştinii dreptslăvitori mărturisim într-un glas cu Sfântul Apostol Pavel:

„Toate mi-s slobode, ci nu toate mi-s de folos. Toate mi-s slobode, ci nu eu mă voi birui de vreuna... Toate mi-s slobode, ci nu  toate zidesc.”  (1 Corinteni, VI, 11; X, 13)
 
Acum ne dăm prea bine seama ce înseamnă „pecetluirea fiarei” şi cât de grave sunt etapele şi paşii care duc într-acolo. Diavolul şi slujitorii lui văzuţi şi nevăzuţi, ştiuţi şi neştiuţi, acţionează în atacarea acestor libertăţi în sensul invers: acţiune, mişcare, exprimare, urmând ca pasul final să fie întunecarea minţii, prin noua magie, tehnica avansată! De aici însemnătatea semnalelor trase, mărturisirii, şi îndrumărilor cum ar fi acestea din articolul la care ne referim.

Încheiem aceste observaţii fiind pe deplin conştienţi că ele sunt extrem de greu de primit de către cei mai mulţi, întrucât învăţătura astrofizicii helio/acentriste a cuprins marea majoritate a omenirii în ultimul secol, fiind de departe cea mai mare înşelăciune a diavolului cu privire la cunoaşterea lumii văzute, la o asemenea scală. Dacă am amintit de libertatea de gândire, credinţă şi conştiinţă, iată, o exprimăm limpede în acestă mărturisire a adevăratei astrofizici. Dar, adevărul şi lumina nu pot sta sub obroc la nesfârşit, „minciuna are picioare scurte” chiar dacă tatăl ei se străduieşte prin slujitorii şi fiii săi adoptivi să le lungească peste măsură, întru amăgirea dacă este cu putinţă şi a celor aleşi! Domnul să ne miluiască, lumineze, şi întărească în aceste vremuri şi în cele ce vor urma! Amin.

NOTE:
[1]. „Despre ce-i îngăduit şi ce nu este îngăduit a primi creştinul” de Ierom. Grigorie Sandu.
[2]. Vezi şi articolul "Reflecţii pe marginea unui articol ziditor".
[3]. Vezi şi articolele: "Cosmologia divină şi cea umană"  şi "Astrologia lui Dumnezeu şi astrologia omului"
[4]. „Chipul slavei Tale cele negrăite sunt, deşi port ranele păcatelor”...