Cosmologia divina si cea umana

"Pentru ce vă spun acestea? Pentru că e vorba să cercetez alcătuirea lumii şi să contemplu universul nu pe temeiul principiilor filosofiei lumii, ci pe temeiul învăţăturilor pe care Dumnezeu le-a dat lui Moise, slujitorul Lui, Care i-a vorbit lui Moise aievea, nu prin enigme. De aceea trebuie neapărat ca cei care doresc să vadă aceste măreţe lucruri să aibă exercitată mintea lor pentru înţelegerea învăţăturilor ce ne stau în faţă.” (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron)

ZIUA I
Cerul. Pământul. Lumina. Ziua. Noaptea.

(1) De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul. (2) Iară pământul era nevăzut şi netocmit. (3) Şi întuneric zăcea deasupra peste cel fără de fund, şi Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei. (4) Şi zise Dumnezeu: „Să se facă lumină!” Şi se făcu lumină. (5) Şi văzu Dumnezeu lumina că este bună, şi osebi Dumnezeu între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului. (6) Şi numi Dumnezeu lumina ziuă şi întunericul numi noapte. Şi să făcu seară şi să făcu dimineaţă, zi  una.

Fundamentele (temeliile): cerul şi pământul

Cerul

„De început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul”

Primim şi mărturisim că la acel început al lumii au apărut doar cerul şi pământul, şi nici un alt corp ceresc nu exista, nici o planetă, satelit, galaxie, stea, asteroid, cometă, etc., doar cerul şi pământul:

„Apoi vei vedea că au fost puse mai întâi, ca nişte temelii şi fundamente, cerul şi pământul.” (Sf. Vasile cel Mare Hexaimeron)

Care sunt informaţiile accesibile până acum despre forma şi natura cerului şi a pământului?

„Dar pentru că Sfânta Scriptură vorbeşte de cer şi de «cerul cerului» şi de «cerurile cerurilor», şi pentru că spune că fericitul Pavel a fost răpit până la al treilea cer, spunem că la facerea universului am primit şi facerea cerului, despre care filosofii păgâni, însuşindu-şi învăţăturile lui Moise, spun că este o sferă fără de stele.” (Sf. Ioan Damaschin Dogmatica)

Mărturisim şi noi ce mărturisesc Părinţii şi respingem şi lepădăm cu totul interpretările „alegorice” sau „metaforice” privitoare la mişcarea „aparentă” a soarelui sau a cerului. În Scriptură există în jur de şaizeci de astfel de pasaje, nu le-am mai enumerat pe toate privitoare la mişcarea soarelui în jurul pământului, deci geocentriste, şi nici măcar unul singur care să indice o mişcare a pământului heliocentrică!

Revenind la forma cerului, vedem că Sfântul Ioan Damaschin acceptă fără a combate faptul că forma cerului este o sferă, ceea ce este important pentru cele ce vor urma. Alt element important este legat de starea sau mişcarea cerului:

„Unii au socotit că cerul înconjură universul în formă de cerc, că este în formă de sferă şi ori din ce parte la-i privi el este partea cea mai înaltă…
Mai sus de pământ şi de apă, peste tot, de jur împrejur, ca o îmbrăcăminte, aerul; şi peste tot împrejurul aerului, eterul. Iar în afară de toate, în formă de cerc, cerul.
Ei spun că cerul se mişcă în formă de ciclu şi că strânge împreună pe cele dinăuntru în aşa fel că ele rămân fixe şi nu cad.
Toţi care au spus că cerul este sferic susţin că el se depărtează în chip egal dela pământ şi în sus şi în lături şi în jos. În jos şi în lături adică, potrivit felului nostru de a simţi, pentru că, potrivit celor spuse mai sus, cerul ocupă în toate părţile locul de sus şi pământul pe cel de jos. Ei spun că cerul înconjură pământul în formă de sferă şi trage împreună cu el, prin mişcarea lui foarte iute, soarele, luna şi stelele.” (Sf. Ioan Damaschin Dogmatica)

Deocamdată, în acest moment iniţial nu există, cum am spus, nici un alt corp ceresc. Am reţinut însă despre cer următoarele elemente: forma sferică, consistenţa şi mişcarea de la răsărit la apus. Ele sunt deocamdată de ajuns.

Pământul. Locul său: centrul universului; starea sa: nemişcat; poziţia: dreaptă.

Să vedem acum ce ni se spune despre pământ:

Pasaje scripturistice legate de stabilitatea (imobilitatea) Pământului

Dacă se poate spune cu dreptate că Scriptura nu indică nicăieri riguros faptul că pământul se găseşte în mijlocul universului, în schimb se arată clar că el este nemişcat (geostatic), excluzându-se categoric orice fel de mişcare de rotaţie, fie una zilnică în jurul axei sale, fie orbitală anuală în jurul soarelui. Acestea nu au de altfel nici un sens, nici teologic, nici fizic, nici astronomic, fiind nişte invenţii ale unor gânditori ce au căutat explicaţii alternative la cele scripturistice şi patristice. Pasaje scripturistice se găsesc în mai mulţi Psalmi:
Ps. 17, 15; Ps. 95, 10; Ps. 77, 75; Ps. 103, 6

„Pentru că-şi întări lumea, care nu se va clăti.” (Psalm 92, 2)
„Cela ce întemeiază pământul pre întemeierea lui, nu se va pleca în veacul veacului.” (Ps. 103, 5)
Şi pentru ca să nu fim acuzaţi că rămânem fixaţi ca neoprotestanţii fundamentalişti în înţelesul strict literal al cuvintelor, vom aduce şi tâlcuirea Fer. Teodoret al Cirului:
„5. Cela ce întemeiază pământul pre întemeierea lui.
Iar Achila şi Simmah: „peste şederea lui”.
nu se va pleca în veacul veacului.
Pentru că, întemeindu-l pe dânsul, peste sine însuşi, i-a dat lui nemişcarea, şi aşa va rămâne câtă vreme va voi El. Aşa zice şi aiurea: «spânzurând pământul peste nimic.»
Ps. 118, 90: „Întemeiat-ai pământul şi rămâne”
Fer. Teodoret: „Întemeiat-ai pământul şi rămâne
Cu rânduiala Ta rămâne ziua,
Pământului i-ai dat statornicie pentru prea-multă vreme. Şi a rămas după cum i-ai poruncit.”
2 Regi XXII, 16; Iov XXVI 5-6; XXXVIII, 4-8; Isaia 13, 10, 13; 44, 23- 24; 48, 13; Pildele lui Solomon III, 19; VIII, 27-29;           
„Neam merge şi neam vine, şi pământul în veac stă.” (Eclesiastul I, 3-5)
Ioan XVII, 24; Evrei I, 10.

„Teme-te de Dumnezeu, cu a cărui poruncă pământul pe ape s-a întărit, … de Cel ce a întemeiat pământul pe tăria lui şi nu se va clăti în veacul veacului…” (Lepădări la Sf. Botez)

Cum se vor putea împăca acestea cu mişcările rapide de titirez ale pământului, aşa cum ne învaţă lumea? Nu se va clăti, dar se va roti ameţitor prin spaţiu?…

Singurul caz excepţional de mişcare a pământului este cutremurul. Dar în nici un caz nu este vorba de o rotaţie de vreun fel permanentă, ci de o clătinare temporară: 2 Regi XXII, 8; 1Paralipomena XVI, 30; Iov IX, 6; Ps. 59, 2; 76, 18; Isaia 13, 10, 13; 24,18.

Acelaşi Sfânt Vasile care opreşte de la cercetările curiozităţii omeneşti acceptă fără a combate următoarele propoziţii:

„Unii filosofi ai naturii spun, cu cuvinte elegante, că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului; de aceea nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămâne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului, pe care pământul îl ocupă, nu l-a dobândit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar… Deci corpurilor grele le este proprie mişcarea înspre jos; iar josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te minunezi, dar, dacă pământul nu cade în nici o parte; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie deci neapărat ca pământul să rămână la locul său…

Vor fi de acord şi cei ce sunt împotriva spuselor mele că pricina care face ca pământul, care este mai greu decât apa, să stea suspendat în mijlocul universului…” (Hexaimeron)

Părinţii şi Scriitorii Bisericeşti ne învaţă în continuare:

„Pământului i-a păstrat locul de la mijloc, dându-i rostul unui centru şi înconjurându-1 cu apele oceanului, ca spre a-i spori frumuseţea prin albastrul straielor, ” (Eusebiu de Cezareea Viaţa Sf. Constantin cel Mare - sec. IV) 

„Întrucât cerul cuprinde totul la sânul său, fiind nemărginit şi adunat în sine, şi că pământul şi împrejurimea lui pluteşte în mijloc şi că toate corpurile se rotesc în jurul unui punct stabil şi solid, atunci trebuie neapărat ca elementele care se află deasupra pământului să se afle şi dedesubtul lui, căci una şi aceeaşi substanţă dă roată masei globului pământesc… tot aşa o dată cu rotaţia soarelui, întunericul va alerga mereu pe partea opusă razei perpendiculare, aşa că deopotrivă spaţiul cuprins deasupra sau dedesubtul pământului, devine când luminos, când întunecat.” (Sf. Grigore de Nyssa Despre suflet şi înviere)

„Ci precum pământul după a lui fire stă şi apa, când ia deci întoarcerea cea de jos?...
Şi pământului celui nemişcat i-a rânduit împrejur, ca unui centru, un cerc foarte sus aşezat, şi în chip iscusit foarte a legat cerul cel în veşnică mişcare prin cele ce se află la mijloc, pentru ca lumea să rămână şi statornică, şi mişcătoare; căci corpurile în veşnică şi repede mişcare sunt aşezat în cerc, iar ceea ce este nemişcat a primit în mod necesar locul din mijloc, având drept contra greutate pentru mişcarea sa nemişcarea, ca să nu se mişte din loc, în felul unui cilindru, sfera universului.” (Sf. Grigore Palama Omilii)

„Şi oarecare cuprindere împrejur este cerul a tuturor zidirilor celor văzute şi nevăzute. Că înlăuntrul lui se cuprind şi puterile îngerilor cele înţelegătoare şi toate cele simţite, stelele şi toate celelalte, împreună cu care şi însuşi pământul, care este ca un punct şi centru către toată lumea. …Căci cu adevărat, sau sferă, sau în chipul sferei, întru care se zice că este şi petrecerea fericiţilor. A căruia partea cea mai de sus este rotocolul lui cel despre toate părţile, iar cea mai de jos este mijlocul, unde cum că şi pământul ca un centru şade nemişcat, şi înţelepţii cei de afară de demult învaţă şi Dumnezeiasca Scriptură de asemenea.” (Sf. Atanasie de Paros, Dogmatica)

Sintetizând cele de mai sus să recapitulăm:

• La un început absolut al timpului O, a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.
• Timpul şi spaţiul apar simultan din nimic.
• Cerul are o formă perfectă sferică şi o consistenţă asemănătoare fumului. El se roteşte în jurul pământului.
• Pământul este sferic (şi nicidecum plat), greu, dens, stabil, nemişcat şi stă în mijlocul cerului (universului) suspendat pe nimic.
• Pământul nu este planetă.

ZIUA IV
Luminătorii (planetele, stelele)

Şi zise Dumnezeu: „Facă-se luminători întru întăritura cerului, spre luminarea pământului, ca să osebească între mijlocul zilei şi între mijlocul nopţii şi să fie în semne şi în vremi şi în zile şi în ani. (16) Şi să fie spre luminare întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ.” Şi se făcu aşa. (17) Şi făcu Dumnezeu cei doi luminători: luminătorul cel mare spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. (18) Şi puse pre dânşii Dumnezeu întru întăritura cerului, ca să lumineze pre pământ. (19) Şi să stăpânească zilei şi nopţii. (20) Şi să osebească între mijlocul luminii şi între mijlocul întunericului. Şi văzu Dumnezeu că este bine. (21) Şi se făcu seară şi se făcu dimineaţă, zi a patra.

Soarele: locul şi mişcarea lui

„Atunci a grăit Iisus către Domnul în ziua, în care au dat Dumnezeu pre amoreu supus fiilor lui Israil, când i-au bătut pre ei la Gavaon, şi s-au surpat dela faţa fiilor lui Israil; şi a zis Iisus: să stea soarele spre Gavaon şi luna despre valea Aialonului. Şi au stătut soarele şi luna, cu starea până când au făcut Dumnezeu izbândă asupra vrăjmaşilor lor. Au nu este aceasta scrisă în Cartea dreptului? Şi a stătut soarele în mijlocul cerului, şi n-a mers către apus cu sfârşitul unei zile. Şi nici mai înainte, nici după aceea n-a fost zi ca aceasta ca să asculte Domnul de cuvântul omului…” (Iisus Navi, X, 12-14).

„Soarele şi luna stătu întru rânduiala ei; întru lumi­nă zvârliturile Tale vor merge spre lumina fulgerului armelor Tale.” (Avvacum, III, 10)

„Şi a zis Ezechia către Isaia: «Ce semn este că mă va însănătoşa Domnul, şi mă voi sui în Casa Domnului în ziua a treia?» Şi a zis Isaia: «Acest semn va fi ţie de la Domnul, că va face Domnul cuvântul, care au grăit: vrei să meargă umbra zece trepte înainte, au să se întoarcă zece trepte înapoi?» Şi a zis Ezechia: «uşor este a abate umbra zece trepte, nu aşa, ci să se întoarcă umbra zece trepte înapoi». Şi a strigat Isaia proorocul către Domnul, şi s-a întors umbra de la semn înapoi zece trepte.»” (4 Împăraţi XX, 9-11)

„Şi iată semnul care ţi se va da ţie de la Domnul că El Îşi va împlini cuvântul Său: «Iată voi întoarce umbra cu atâtea linii pe care soarele le-a străbătut pe ceasornicul lui Ahaz, să zic cu zece linii». Şi soarele s-a dat înapoi cu zece linii pe care el le străbătuse.”  (Isaia XXXVIII, 7-8)

„La tot pământul ieşi răspunsul lor şi la marginile lumii cuvintele lor. În soare au pus lăcaşul lui; şi el ca un ginere ieşind din cămara lui. Bucura-se-va ca un uriaş să alerge cale; din marginea cerului ieşirea lui. Şi istovul lui până la marginea cerului, şi nu este cel ce se va ascunde de căldura lui.” (Psalm 18, 4-6)

„Neam  merge  şi  neam  vine, şi pământul în veac stă. Şi răsare soarele, şi apune soarele, şi la locul lui trage el răsărind, iese către austru şi înconjoară către crivăţ, înconjoară înconjurând…” (Eclesiastul I, 3-5)

„Dacă soarele, care este supus stricăciunii, este atât de frumos şi atât de mare, dacă este iute în mişcare şi-şi face cu atât regularitate mişcările sale de revoluţie, dacă are o mărime cu dreaptă măsură în univers, încât nu depăşeşte măsura faţă de întregul univers, iar prin frumuseţea lui este ca un ochi strălucitor aşa cum se cuvine creaţiei…” (Sf. Vasile Hexaimeron)

„Noaptea este timpul în care soarele este dedesubtul pământului, iar durata nopţii este drumul soarelui pe sub pământ dela apus la răsărit.” (Sf. Ioan Damaschin Dogmatica)

Precum am afirmat mai înainte, soarele, cu toate că este mult mai mare în circumferinţă şi volum, este doar un „luminător”, desigur că foarte important, întrucât vom vedea că este chiar singura sursă de lumină în tot universul, lucru iarăşi cu totul contrar afirmaţiilor ştiinţei:

„Fiindcă aşa cum în lumea noastră văzută un singur soare umple de lumină întregul spaţiu... După acelaşi tipic străbate văzduhul, într-un iureş, una şi aceeaşi lumină a soarelui... făcându-se măsura timpului, călăuză stelelor, străbătând cerul, revîrsându-se peste lume...” (Eusebiu de Cezareea  Despre Sfântul Mormânt)

Soarele este, potrivit învăţăturii patristice o planetă, adică un corp ceresc rătăcitor, ce planează şi se roteşte în jurul pământului şi nicidecum o stea. Stea înseamnă altceva: un corp ceresc ce are o poziţie fixă şi se deplasează cu tot cu cerul (tăria). Grupurile de stele formează o constelaţie, (de ex. o zodie), şi ele se deplasează de la răsărit la apus păstrându-şi configuraţia intactă. Diferenţa dintre soare şi stele este cea care am arătat-o: soarele se mişcă precum o face planeta, plus că el este unicul izvor al luminii în univers. Scriptura întăreşte aceasta:

„Alta e mărirea soarelui, şi alta e mărirea lunii, şi alta e mărirea stelelor” (1 Corinteni XV, 40)

Nu numai lumină, el dă şi căldura, dar cum am mai spus, ca un fel de calorifer (purtător de căldură). Desigur că din momentul apariţiei lui în ziua a 4-a, au apărut şi anotimpurile.  

Luna

„Acum însă Dumnezeu a rânduit ca soarele să măsoare ziua, iar luna a făcut-o stăpâna nopţii, când este lună plină; că atunci cei doi luminători stau aproape  drept faţă în faţă. Când răsare soarele, luna, la vreme de lună plină, coboară şi dispare, iar la apusul soarelui apare iarăşi la răsărit. Dacă în celelalte faze ale lunii, lumina lunară nu este egală cu noaptea, aceasta nu are nici o legătură cu cele cercetate acum de noi. Afară doar atât că atunci când este lună plină, luna stăpâneşte noaptea cu lumina ei, este mai strălucitoare decât stelele şi luminează pământul; dar împarte deopotrivă cu soarele măsura timpului.

Luna, după ce îndeplineşte de douăsprezece ori drumul său, săvârşeşte durata unui an; numai că adeseori este nevoie de adăugarea unei luni pentru a se ajunge la o completare exactă a anotimpurilor, aşa cum calculau anul în timpurile vechi evrei şi grecii…” (Sf. Vasile Hexaimeron)

„Trebuie să se cunoască că luna este luminată de soare, nu pentru că Dumnezeu nu a avut de unde să-i dea lumină proprie, ci ca să pună în natură ritm şi ordine, pentru ca unul să conducă, iar altul să fie condus…

Eclipsa lunii se întâmplă atunci când o acopere umbra pământului, când luna este în a cincisprezecea zi, şi când se găseşte în partea contrară în centrul cel mai înalt, adică soarele este sub pământ, iar luna deasupra pământului. Luna eclipsează prin faptul că pământul umbreşte luna şi nu ajunge lumina solară să o lumineze.

Trebuie să se ştie că luna a fost făcută de Creator lună plină, adică aşa cum este în a cincisprezecea zi, căci trebuia să fie desăvârşită. După cum am spus, soarele a fost creat în a patra zi deci luna a luat-o înaintea soarelui cu unsprezece zile. Căci din ziua a patra până în ziua a cincisprezecea sunt unsprezece zile. Pentru aceea, într-un an cele douăsprezece luni ale lunii au mai puţin cu unsprezece zile decât cele douăsprezece ale Soarelui.

Lunile soarelui au 365 de zile şi o pătrime. Pentru aceea, adunând această pătrime timp de patru ani, avem o zi; iar anul acela se numeşte bisect şi are 366 de zile. Anii lunii au 354 de zile. Căci luna, după ce s-a născut, adică după ce s-a înnoit, creşte până ce ajunge la 14 zile şi trei sferturi; apoi începe să scadă până în ziua a douăzeci şi noua şi jumătate, când ajunge complet neluminată, şi iarăşi unindu-se cu soarele renaşte şi se reînnoieşte, aducându-i se aminte de învierea noastră. Aşa dar în fiecare an dă soarelui pe cele 11 zile. Pentru aceea la evrei în al treilea an se întâmplă o adăugire de zile, şi anul acela are 13 luni, din adaosul celor 11 zile…

Fazele lunii

Conjuncţie, când luna se află în acelaşi grad în care apune soarele; naştere, când se depărtează de soare 15 grade; răsărit când apare; în formă de secere, de două ori, când se depărtează 60 de grade; pe jumătate de două ori, când se depărtează 90 de grade, la primul pătrar, de două ori, când se depărtează 120 de grade; aproape plină şi aproape complet strălucitoare, de două ori, când se depărtează 150 de grade; lună plină, când se depărtează 180 de grade. Am spus „de două ori”, odată cu creşterea lunii, altă dată cu descreşterea lunii. În două zile şi jumătate, luna străbate fiecare zodie.” (Sf. Ioan Damaschin Dogmatica)

Să mai adăugăm la acestea şi faptul că luna se roteşte în jurul pământului în timp de 24 de ore şi nu în 29 de zile, cum suntem învăţaţi. Ea se mişcă (roteşte):

• în jurul pământului (circulară) (aprox.) 24 h;
• pe traseul zodiacal complet (rectilinie de urcare-coborâre) în (aprox.) 29 de zile;
• Această mişcare din urmă face ca luna să privească spre pământ totdeauna cu aceeaşi faţă, numită şi „faţa văzută a lunii”, cealaltă rămânând permanent întoarsă. Se poate observa aici un respect al acestei planete atât de importante, luminătorul cel mic, al doilea ca importanţă după soare, ce nu întoarce niciodată spatele spre pământul din centru, vieţuit, unde se află omul, cununa creaţiei, şi unde S-a întrupat Hristos. Acelaşi lucru îl fac şi restul planetelor în rotaţia lor legată de sfera (cerul) respectivă.

Tot cerul şi toate corpurile cereşti: planetele (inclusiv soarele, una dintre ele!),
stelele se învârtesc în jurul pământului

Pe cât era de clar oamenilor că pământul se află în mijlocul lumii (universului), tot atât de clar era şi faptul că soarele şi luna se învârt în jurul lui, ca nişte sateliţi. Şi nu numai ele ci şi tot cerul, cu stelele constelaţiile şi zodiile lui. Aceasta este perspectiva biblică, şi nu cea inventată de Claudiu Ptolemeu sau alţi „geocentrişti”. 

Simţurile noastre ne spun exact acelaşi lucru când vedem pe cer mersul diurn al soarelui (lăsăm deocamdată luna deoparte) de la răsărit la apus. Dar, poate vor zice unii că simţurile ne pot înşela: iluzii optice, mişcări aparente, distorsiuni, halouri, paralaxe, aberaţii de tot felul. Şi nu numai unii, ci chiar şi Sfinţii ne atrag atenţia asupra acestui fapt.   
 

Cosmologia scripturistică şi patristică

Micul nostru studiu nu are ambiţia de a realiza integral acest lucru, ci doar de a da nişte impulsuri spre o cercetare ulterioară mai amănunţită. Vom prezenta totuşi, fragmente reprezentative ce ne vor descrie modul în care trata Sf. Tradiţie problemele astronomice:

„Dar desigur e bine a privi şi cauza, de ce ni s-a ordonat a serba Paştele după echinocţiul de primăvară; deci când Dumnezeu a adus lumea din nefiinţă întru fiinţă, apoi dela ziua întâia şi până la a şaptea a fost echinocţiu deplin, încât nici ziua, nici noaptea nu întrecea nici cât de puţin una pre alta; căci dacă şi ziua a patra se bucura de vederea facerii luminătorilor, totuşi acestora nu le era îngăduit ca acuma de a plana şi pe partea cea opusă a universului; căci soarele întrând îndată în secţiunea primă echinocţială a zodiacului se aşeză în gradul prim al Berbecelui; iar luna se puse îndată în distanţă de acesta pe locul ce este lui opus diametral, trecând şi ea prin secţiunea echinocţială de toamnă, prin Cumpănă, nici cât de puţin precipitându-se înaintea soarelui… pentru că în alt mod nu era cu putinţă să i se susţie cu stricteţe lumina cea plină, arătându-ne Dumnezeu că n-a făcut la început nimic nedeplin, dacă şi toată partea lunii cea întoarsă către soare fiind luminată de-a întregul ne arată prin deosebirea mişcării formele cele variate ale luminilor.

Drept aceea ambii luminători se şi mişcau împreună de o potrivă sau mai vârtos nevariat de-odată cu universul ca şi cum ar fi fost aşteptând finitul creării universului, iar în ziua a şasea se formează omul prin mâinile lui Dumnezeu, înflorind încă frumos echinocţiul şi fiind luna mai că asemenea cu soarele în abundanţa splendorii; căci nu era cu cale, nici ca omul cel dintâi, care pentru multa sa înrudire cu lumina s-a numit şi de către cei înstrăinaţi de lumina religiei cu drept cuvânt lumină, să se facă înainte de echinocţiu, când toate erau acoperite cu întuneric, nici ca (să se facă înainte de acel timp) luminătorii lumii, ai aceleia ce trebuia să fie supusă (omului), înconjurând ei acuma pentru prima oară ca nişte sateliţi pre acela ce avea să împărăţească asupra creaţiunii; de altminteri având încă a se crea şi timpul trebuiau nesmintit ziua şi noaptea ce erau acuma prezente să înceapă dela egalitate, pentru că aceasta şi este firesc de mai înainte, decât neegalitatea, precum şi averile de mai înainte decât pierderile, învăţându-ne de aicea Dumnezeu a pune legea egalităţii, în care stă fiinţa virtuţilor, înaintea a toată peste măsura şi nepotrivirea; apoi aşa după ziua a şaptea începând luminătorii să alerge ca din bariere deschise şi nefiind făcuţi a se mişca asemenea de iute s-a introdus anomalia. Deci deoarece Domnul a binevoit să îndrepte căderea omului cea din păcat, era cuviincios, ca la începutul echinocţial al timpului, în care omul a primit întâia formare, să se facă şi economia reformării lui, şi deoarece (de atunci înainte) lumina cucerniciei avea să crească şi întunericul necredinţei să scadă, se prăznuiesc Paştele cele mântuitoare nu fără de temei după echinocţiu, când lumina zilei se adaugă, iar întunericul nopţii se micşorează” (Matei Vlastare – sec. XIV-, Sintagma, Litera P: Despre Sfintele Paşti)  

„Iar când s-au împlinit de la Facerea lumii ani 532 atunci s-a săvârşit întâia asemănare a crugurilor cereşti, care nu deasemenea aleargă şi întoarcerea spre întâia rânduială a alergării. Căci ca în cinci sute şi trei-zeci şi doi de ani (532) crugurile Soarelui care câte douăzeci şi opt de ani (28) întru sine având, de nouăsprezece (19) ori întorcându-se. Iar crugu­rile lunii câte nouăsprezece ani întru sine cuprinzând, de douăzeci şi opt de ori întoarcerea sa făcându-şi. Iarăşi soarele şi luna întru alergarea crugurilor lor se aseamănă, precum au fost din începutul zidirii lor şi aleargă cu rânduiala lor până la împlinirea numărului anilor acelora, după al cărora număr şi ciclul Pascaliei după aceia s-a alcătuit cu literele slavoneşti.” (Hronograful: Faptele anilor de la suta a şasea)

De fapt avem două mişcări, ale cerului înstelat, şi – să zicem – a planetei soare – care se produc cu viteze şi raze diferite. Şi atunci pentru observatorul de pe pământ, senzaţia este că soarele a rămas în urmă, (sau cerul a venit înainte) ceea ce se traduce spaţial printr-o deplasare inversă a soarelui, deci invers acelor de ceasornic (trigonometrică), lăsând impresia mişcării inverse, retrograde.

Şi atunci cum rămâne cu afirmaţiile Sfinţilor Ioan Damaschin şi Grigore Palama? Se mişcă oare planetele în sens contrar cerului sau nu? Întrucât soarele este şi pentru Sfinţi o planetă, ar urma ca şi el să se mişte de la apus la răsărit, lucru absurd şi pe care nimeni nu l-a susţinut. Revenind la mişcarea aparentă, şi chiar relativă. Dacă avem două cercuri sau roţi sau sfere de mărimi diferite ce se mişcă una într-alta (cum ar fi cerul şi soarele), în aceeaşi direcţie cu viteze diferite, într-un sens relativ faţă de cel cu viteză mai mare, cel mai mic şi mai lent se va mişca în sens diferit. Întrucât pământul este tot timpul un centru de referinţă fix şi stabil la modul absolut, faţă de el şi soarele şi cerul se mişcă doar într-o direcţie: de la răsărit la apus. Dar dacă reperul este cerul – un reper mobil şi relativ! – soarele – şi toate celelalte planete – se mişcă în sens contrar.

Şi pentru ca să ne fie încă odată clar că există doar şapte planete şi nu mai multe, să ne reamintim numele zilelor săptămânii, legate în totalitate de chiar aceste planete: luni (Luna); marţi (Marte); miercuri (Mercur); joi (Jupiter); vineri (Venus); sâmbătă (Saturn), duminică (Soarele). Este drept că la noi „duminică” s-a rupt de soare, dar regăsim legătura în limbile germanice (Sunday, Sondag, Söntag)

Să vedem acum ce spune Scriptura:

„Atunci a grăit Iisus către Domnul în ziua, în care au dat Dumnezeu pre amoreu supus fiilor lui Israil, când i-au bătut pre ei la Gavaon, şi s-au surpat dela faţa fiilor lui Israil; şi a zis Isus: să stea soarele spre Gavaon şi luna despre valea Aialonului. Şi au stătut soarele şi luna, cu starea până când au făcut Dumnezeu izbândă asupra vrăjmaşilor lor. Au nu este aceasta scrisă în Cartea dreptului? Şi a stătut soarele în mijlocul cerului, şi n-a mers către apus cu sfârşitul unei zile. Şi nici mai înainte, nici după aceea n-a fost zi ca aceasta ca să asculte Domnul de cuvântul omului…” (Iisus Navi, X, 12-14).

„Auzit-a Domnul Dumnezeu pe Isus al lui Navi rugându-se şi a poruncit soarelui de a stat până ce a biruit pe vrăjmaşii lui.” (Acatistul Acoperământului Maicii Domnului)

„Iar să vedeţi şi alta, lucru mai minunat acestor mici. Au rămas toată zidirea uimită când Iisus al lui Navi au poruncit soarelui să stea pre cer nemişcat, până va birui pre vrăjmaşii lui; dar cu cât mai vârtos socotiţi că s-ar minuna când acestaş Iisus ar zice soarelui, nu să stea nemişcat pre cer, ci să se pogoare din cer pre pământ.” (Sf. Antim Ivireanul Didahii )

Soarele nu numai că se poate opri, ci chiar poate merge în chip minunat înapoi la cererea sfinţilor:

„Şi a zis Ezechia către Isaia: «Ce semn este că mă va însănătoşi Domnul, şi mă voi sui în Casa Domnului în ziua a treia?» Şi a zis Isaia: «Acest semn va fi ţie de la Domnul, că va face Domnul cuvântul, care au grăit: vrei să meargă umbra zece trepte înainte, au să se întoarcă zece trepte înapoi?» Şi a zis Ezechia: «uşor este a abate umbra zece trepte, nu aşa, ci să se întoarcă umbra zece trepte înapoi». Şi a strigat Isaia proorocul către Domnul, şi s-a întors umbra de la semn înapoi zece trepte.” (4 Împăraţi XX, 9-11)

Iarăşi: se poate obiecta că:
1) doar umbra s-a dat înapoi;
2) poate s-o fi întors pământul (că doar el se învârteşte, nu?)
3) şi aici totul e chestie de relativitate, depinde de punctul de referinţă (observaţie).
Aceste obiecţii sunt însă spulberate de reluarea întâmplării în cartea proorocului Isaia:

„Şi acesta va fi ţie semn dela Domnul, că va face Dumnezeu cuvântul acesta, precum au grăit: «Iată, Eu voi întoarce umbra treptelor pre care s-a pogorât soarele cu zece trepte în casa tatălui tău, întoarce-voi soarele cu zece trepte, pre care s-a pogorât umbra», şi s-a suit soarele cele zece tre­pte, pre care s-a pogorât umbra.” (Isaia XXXVIII, 7-8)

Ambele minuni sunt cu totul incompatibile cu referatul Scripturii şi de neacceptat dacă pământul se învârteşte în jurul soarelui!

Nu numai atât, dar se vorbeşte aici şi de faptul că şi luna s-a oprit pe cer!: „să stea soarele spre Gavaon şi luna despre valea Aialonului.” Cum este cu putinţă să se întâmple acest lucru, şi ca cele două corpuri să se vadă în acelaşi timp pe cer la o distanţă nu prea mare? Dacă pământul se roteşte în jurul soarelui şi luna se roteşte în jurul pământului înseamnă că s-a oprit şi luna. Luna are o mişcare incontestabilă, şi Scriptura ne spune în acelaşi verset „să stea”, adică atât soarele cât şi luna. Cum se poate explica atâta incoerenţă, acelaşi verb pentru un corp static şi unul mobil? Desigur că este absurd, ci rezultă limpede că ambele corpuri se mişcă şi au stat. Vezi pentru aceasta şi Avacum III, 10: „Soarele şi luna stătu întru rânduiala ei.”

*

„La tot pământul ieşi răspunsul lor şi la marginile lumii cuvintele lor. În soare au pus lăcaşul lui; şi el ca un ginere ieşind din cămara lui. Bucura-se-va ca un uriaş să alerge cale; din marginea cerului ieşirea lui. Şi istovul1 lui până la marginea cerului, şi nu este cel ce să va ascunde de căldura lui.” (Psalm 18, 4-6)

La care Sf. Ioan Gură de Aur comentează:

„Prin cuvintele: «din marginea cerului ieşirea lui. Şi istovul lui până la marginea cerului», ne-a arătat că într-o clipă de vreme străbate întreaga lume, că-şi sloboade razele sale de la o margine la alta a pământului şi că aduce mare folos.”

Iar Fer. Teodoret al Cirului:

„Aceasta a zis-o şi dumnezeiescul David: Şi pus locaşul Său în soare, ca el să se asemene, după frumuseţe, cu mirele ce iese din cămară cu multă bună cuviinţă, iar după grăbnicie - cu un uriaş ce aleargă cu multă putere şi tărie, nimeni stându-i spre împiedicare şi ispitindu-se să-l oprească despre mergerea înainte. Aşa şi acesta: răsare de la răsărit, şi într-o zi trece cerul şi ajunge la apus, împărtăşind toată jivina de a sa fierbinţeală.”Sf. Tradiţie: „Cel ce eşti mir preascump şi cu bună mireasmă, nu te scârbi de întinăciunea mea, nu te depărta de la mine până în sfârşit, ci fii mie păzitor nedepărtat pururi, că şi soarele trecând peste locurile cele spurcate nu se spurcă.” (Canon de rugăciune către Îngerul păzitor, Cânt. a 6-a)

„Soarele şi luna îşi urmează fiecare calea rânduită după dreptar, şi nici stelele nu străbat bolta lumii haotic...
... la fel cum nefiresc îi este şi soarelui ca, după ce a răsărit şi şi-a început cursa pe crugul ceresc, să nu-şi arate lumina nimănui aflat oriunde pe întinsul pământului.” (Eusebiu de Cezareea Viaţa lui Constantin cel Mare)

„Ci şi după cei minunaţi şi înţelepţi cititori şi văzători de stele, după Marele Ptolemeu şi alţii, greşite acestea se află ca în 300 de ani, acei, şi ceva mai mult zic, că o zi se adună, arătând şi aceasta, nu de la a soarelui mişcare adică – că liniştită îşi face mişcarea şi neschimbată – ci, după măsurarea zilelor anului.” (Hotărârea Sinodului din Constantinopol, 1583)

*

Rezultatele cercetării Părinţilor arătau smerenie, asceză, cunoaşterea Scripturii şi multă rugăciune şi post. Şi chiar şi atunci când emiteau anumite păreri sau preluau concepţiile anticilor păgâni (Ptolomeu, Aristotel), ei le supuneau celor două criterii bisericeşti ale infailibilităţii: consensus Patrum şi consensus ecclesiae, în care este desigur implicit consensus Scripturae. Dacă părerile şi învăţăturile lor întruneau aceste consensuri, atunci învăţătura lor purta pecetea negreşlniciei. 

Mărturisind că pământul nu corespunde acestor criterii de mai sus, creştinii ar trebui să înceteze pe dată a-l mai numi planetă! Dogmatica noastră ne spune despre planete:

„Au numit pe acestea planete, pentru că se mişcă contrar mişcării cerului: cerul şi celelalte stele se mişcă dela răsărit la apus, dar numai acestea se mişcă dela apus la răsărit.” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica)

Scriptura confirmă acest lucru:

„Neam merge şi neam vine, şi pământul în veac stă. Şi răsare soarele, şi apune soarele, şi la locul lui trage el răsărind, iese către austru şi înconjoară către crivăţ, înconjoară înconjurând” (Ecleziastul, I, 4-6)

În acest sens se desprinde de la sine şi următoarea observaţie: aşa-numitul sistem solar pur şi simplu nu există! Nu primim decât existenţa acelor şapte planete tradiţionale, iar de sateliţi nu vrem a şti, luna nu este nici ea „satelitul natural al pământului”, ci chiar prima planetă. De altfel, în modelul nostru bisericesc ea se învârteşte în jurul pământului în timp de aprox. 24 de ore, cu totul deosebit de rotaţia de aprox 28 de zile furnizată de către modelul heliocentric.

De asemenea respingem şi înclinaţia de 23 grade a pământului, turtirea sa la poli şi celelalte băsmuiri ştiinţifice.

În general vorbind, toate elucubraţiile astronomice, începând chiar cu cele ale lui Ptolomeu însuşi au apărut în momentul în care, în loc să se limiteze la cunoştinţele de clară trebuinţă, cum ar fi cele ale mişcărilor lunii, soarelui şi zodiacului, oamenii s-au străduit să urmărească parcursul tuturor planetelor. Desigur că şi ele îşi au rostul şi sensul lor în iconomia cosmică, Dumnezeu nu face nimic zadarnic şi absurd. Dar, să spunem că nouă nu ne este de folos a cunoaşte mişcările complexe ale planetelor, ci numai în cazul păcătos când astronomii sunt în acelaşi timp şi astrologi, cum a fost de fapt cazul tuturor, de la Ptolomeu până la Newton cel puţin. Şi atunci înţelegem de ce trebuiau cunoscute în detaliu acele mişcări, pentru a stabili efemeride şi predicţii astrologice.

Descoperirea lunetei şi telescopului a complicat şi mai mult lucrurile, oamenilor li s-a părut că văd tot felul de sateliţi, mişcări ciudate retrograde, mai nou se descoperă noi planete, galaxii, ca să nu mai vorbim de ipotezele de tip SF ca big-bang, găuri negre, universuri paralele, etc. Poate că aceste aberaţii şi erezii nu ar fi apărut dacă observaţiile s-ar fi limitat la mişcările celor trei: luna, soarele şi zodiacul, pământul fiind cum am mai mărturisit, în centru şi nemişcat.

Nu încetăm a ne minuna şi ne întrista cum a fost cu putinţă ca omenirea întreagă, inclusiv cei din răsăritul ortodox, să renunţe la imaginea tradiţională (pământul în centru, soarele se învârteşte în jurul lui, ca şi bolta cerului, vechimea de 7500 de ani, zilele creaţiei de 24 de ore, etc.) şi să adopte paradigma umanistă atee!

În acest caz, este adevărat că în Cartea Facerii nu se vorbeşte explicit de rotaţia soarelui în jurul pământului, dar Scriptura continuă şi cu celelalte pasaje indicate mai sus.

Legând însă alte fragmente din aceeaşi lucrare, şi mai presus de aceasta afirmaţiile scripturistice şi credinţa consesus Patrum şi consensus ecclesiae, se impune concluzia că pământul se credea de către zdrobitoarea majoritate a fi în centrul universului, nemişcat şi că soarele şi luna, create în a patra zi se învârtesc în jurul pământului. Oare toţi Părinţii indicaţi ar fi îndrăznit să contrazică revelaţia Scripturii, fie şi prin speculaţii?

La aceasta adăugăm că, deşi textul normativ de plecare este şi rămâne Sf. Scriptură, ea nu este nicidecum în ortodoxie unica autoritate! Ci, ne sunt totdeauna de mare trebuinţă şi tâlcuirile Sfinţilor Părinţi.

*

Concluzii

În ce priveşte cosmologia, cea mai înaltă autoritate cu putinţă rămâne Duhul Sfânt, Carele a grăit prin Prooroci, Apostoli şi Sfinţi Părinţi. El nu a binevoit să descopere tainele sale filosofilor, astrologilor şi astronomilor profani, căzuţi şi opaci harului. Învăţăturile lor pleacă de la diverse ipoteze omeneşti de lucru, Duhul nu are ipoteze ci revelaţii!

Şi pentru ca să ilustrăm scripturistic afirmaţia că pământul nu este o planetă/una din planete, vom aduce în faţă următoarele:

„1 De-nceput au făcut Dumnezeu cerul şi pământul”

Acesta este începutul creaţiei lumii (cosmosului, universului). Planetele (şi stelele) apar în ziua a 4-a, deci ulterior pământului. La sfârşitul lumii stihiile vor colapsa, urmează învierea şi va fi „un cer nou şi un pământ nou” (Isaia 65, 17; 66, 22; Apocalipsa 21, 1). Acestea se deosebesc de cele anterioare prin faptul că nu vor mai cunoaşte stricăciunea, vor fi desăvârşite şi veşnice, locaş al oamenilor înviaţi, la rândul lor desăvârşiţi şi veşnici. Ce se întâmplă atunci cu planetele? Se spune undeva „planete noi”? Sau „luminători” (soare, lună, stele) noi? Vor mai fi „zi” şi „noapte” „seară” şi „dimineaţă”? Din revelaţie cunoaştem răspunsul sigur: nu! Ziua şi noaptea, lumina şi întunericul vor fi cu totul separate şi nicidecum alternante, ca în vremile noastre. Drept aceea, nu vor mai exista nici un fel de planete şi luminători, ci doar cerul şi pământul. Şi dacă aşa stau lucrurile, vedem încă odată că pământul e ceva separat de planete şi nu va împărtăşi soarta lor trecătoare. Aceasta duce la analogia consecventă aşa cum omul nu este unul dintre animale, căci el va învia la sfârşit, iar animalele vor înceta de a mai exista, tot astfel pământul nu este una din planete! Acum se întăreşte legătura între helio/acentrism şi evoluţionism, şi nădăjduim că cei ce au depistat înşelăciunea evoluţionismului să ia aminte şi să îndrepteze şi pe cea a rătăcitei cosmologii în care încă mai cred.

Aşa stând lucrurile mărturisim şi noi la rândul nostru într-un glas (cor) cu cei dintâi aleşi ai Domnului că:

• La început au fost cerul şi pământul;
• Pământul se află în centrul universului,  nu se mişcă şi nu este înclinat ci drept;
• Cerul se mişcă în jurul pământului de la răsărit la apus;
• În ziua a patra au fost făcute toate celelalte corpuri cereşti: luminătorii, planetele, stelele (constelaţii, etc.)
• Toate acestea se învârtesc în jurul pământului fix de la răsărit la apus;
• Mişcarea planetelor de la apus la răsărit este aparentă: ea se datorează vitezelor diferite de rotaţie;
• Pământul nu este o planetă;
• Soarele şi luna sunt planete; 
• Nu există sistem solar, ci 7 planete ce se rotesc în jurul pământului cu o dublă mişcare: de rotaţie, şi ondulatorie (prin ciclul zodiacal)
• Singurul corp vieţuit în univers (de fiinţe tridimensionale, „cu trup”) este pământul;
• Pământul este unic în cosmos pentru că: este singurul centru; este singurul nemişcat; este singurul purtător de viaţă; prin aceasta el se deosebeşte radical de toate celelalte corpuri cereşti, urmând a fi prefăcut la sfârşitul veacurilor şi înveşnicit.